Sinodul de la Vatican continuă să facă valuri. Observatorii încearcă să descifreze căile pe care Biserica Catolică va merge în viitor, sub conducerea Papei Francisc. În acest scop, am adresat o serie de întrebări influentului cardinal Paul Poupard, președintele Consiliului Pontifical pentru Cultură și Dialog.

Eminenta, ne puteti impartasi cateva consideratii despre recentul sinod al episcopilor care avut loc in Vatican si, mai ales, despre ecoul pe care l-a avut in randul opinei publice  abordarea unor teme precum situatia persoanelor casatorite si divortate si a cuplurilor homosexuale?

Va voi raspunde in toata libertatea. Cum imediat dupa incheierea lucrarilor sinodale, a avut loc  beatificarea Papei Paul al VI-lea al carui colaborator am fost timp indelungat si care a creat sinodul, ma voi referi la o afirmatie a acestuia. Acum o jumatate de secol, cu ocazia ultimei sesiuni a Conciliului Vatican al II-lea, Papa Montini le-a spus episcopilor: “Ieri nu erati aici si nu ne-am dat seama de asta. Acum, insa, cand veti pleca, simtim deja o mare nostalgie, insa nu putem continua la nesfarsit  Conciliul». Papa Paul al VI-lea a reinventat astfel in lumea catolica sinodalitatea specifica Bisericilor orientale, aceasta intalnire periodica a episcopilor in cadrul conferintelor episcopale pentru a avea, dupa cum obisnuia sa spuna, «reconfortul prezentei», «aportul inteligentei » si «inraurirea autoritatii» inaltilor prelati ai Bisericii. Viziunea despre sinod a Papei Paul al VI-lea rezida deci in crearea unor sinoade ordinare care sa reuneasca membrii Comisiilor Episcopale si sinoade extraordinaire, precum cel  convocat recent de catre Papa Francisc, care sa reuneasca presedintii Conferintelor Episcopale. Noutatea de metoda  a Papei Francisc  consta in faptul ca sinodul de luna trecuta este doar o prima etapa  care se va finaliza anul urmator printr-un sinod ordinar care va reuni toti reprezentantii Conferintelor Episcopale.

Tema sinodului  a fost familia tocmai pentru ca dorim sa ajutam intreaga Biserica sa devina constienta de numeroasele probleme cu care familia se confrunta astazi. Scopul sinodului a fost, asadar, acela de a ajuta oamenii sa regaseasca idealul familiei crestine, asa cum Dumnezeu l-a definit inca din primul capitol al Bibliei, «Facerea», si asa precum Hristos a restaurat-o in mijlocul atator de multe dificultati. Regasirea idealului familei crestine este esential pentru o «noua evanghelizare», dupa cum  a tinut sa specifice Papa Francisc, preluand cuvintele de ordine celor doi predecesori ai sai, Ioan Paul  cel mare si Benedict al XVI- lea.

Mass-media occidentala, insa, asa cum ati evocat, si-a concentrat atentia in jurul unor aspecte precum situatia persoanelor  divortate si recasatorite si a cuplurilor homosexuale si, deci, toata informatia s-a focalizat asupra acestor teme. In acest sens, sunt in asentimentul cardinalului  Christoph Schönborn, arhiepiscopul Vienei: «Daca am un regret de formulat in privinta acestui sinod, acesta este ca a vorbit mai mult despre cuplu decat despre familie». Si cand vorbesc despre familie ma refer nu numai la cea occidentala, ci si cea africana, din America Latina sau din Asia, mai ales pentru ca, in timpul sinodului a avut loc un fel de tresarire, de cutremurare in randul celor  patruzeci de  episcopi africani care au avut impresia ca ei nici nu existau. Asta pentru ca nu cuplurile divortate si recasatorite, dupa cum nici homosexualii, nu constituie problema lor majora, ci poligamia sau situatia unor biete fetite care sunt vandute, fiind victime ale  unor casatorii aranjate. Prin informatia pe care o transmiteti este deci, foarte important sa ajutati cititorii sa inteleaga ca a fost vorba de un sinod al Bisericii universale care trebuie sa poarte de grija tuturor familiilor din lume si, de asemenea, sa ajute oamenii din lumea intreaga sa regaseasca idealul familei biblice. Abia apoi, vine componenta naturala a asa-zisei «pastorale» a Bisericii», adica atentia acesteia pentru cei care se afla in situatii dificile precum cele pe care le-ati evocat. Iata imaginea pe care eu o am despre recentul sinod al episcopilor.                                                                                                                                                                    

“Biserica a pierdut controlul transmiterii propriului mesaj”

Credeti ca expectativele care s-au creat in randul opiniei publice mondiale au fost satisfacute cu ocazia acestui sinod?                                                                                                                                                 

Pentru a va raspunde la acesta intrebare, ma voi referidin nou la Conciliul Vatican al II-lea, tema despre care am scris mult in ultima vreme. M-am tot documentat despre Conciliu, caci fiind si putin istoric, incerc întotdeauna sa inteleg evenimentele din trecut. Una dintre dificultatile cu care s-a confruntat Biserica ultimelor secole este aceea de a fi pierdut controlul transmiterii propriului mesaj. Acest aspect, remarcat deja cu ocazia Conciliului Vatican al II-lea, a putut fi constatat  si cu ocazia recentului sinod. De data aceasta, mass-media si nu Biserica a fost cea care a transmis sutelor de mii de persoane din lumea intreaga ceea ce s-a dezbatut in cadrul sinodului. Si, fiind jurnalista, stiti mai bine decat mine cum  se poate fabrica asa-zisa «opinie publica».

Biserica se gaseste, deci, in fata unei dificultati obiective, caci ansamblul mijloacelor de comunicare in masa s-a concentrat asupra acestor chestiuni si ar vrea cu orice pret ca Biserica sa-i binecuvanteze pe toti, inclusiv pe homosexuali, pe divortati etc. Si atunci cand Papa Francisc indeamna toata Biserica si ministerul sau sa manifeste o atitudine pastorala de mizericordie fata de toate persoanele care se afla in  situatii dificile, mass-media  traduce imediat ca Papa schimba doctrina Bisericii si ca binecuvanteaza tot si contrariul sau. Iata, deci, in ce consta dificultatea obiectiva in care ne aflam astazi. Sper ca m-am facut bine inteles.

In discursul sau de la finalul sinodului, Papa Francisc a facut referire la Epistola Sfantului Pavel adresata Corintenilor, «Litera ucide insa duhul este viu», avertizand deopotriva si in legatura cu «ispita»  de a fi cu orice pret pe placul lumii…

Intocmai. Cardinalul Schonborn al Vienei - prieten caruia i-am fost director de teza pe vremea cand el era un tanar parinte dominican iar eu rectorul Universitatii Catolice de la Paris si cu care m-am intretinut indelung despre sobor-, remarca: “A fost admirabil discursul adresat de Papa Francisc la incheierea sinodului in care a identificat doua tentatii existente chiar in interiorul sinodului”. Pontiful a trimis astfel  la plimbare in egala masura pe cei pe care stramosii dumneavoastra, jurnalistii de pe vremea cand eram rector la Universitatea Catolica din Paris, ii numeau «integristi» si «progresisti».  Papa a evidentiat astfel existenta, pe de o parte, a unor “prelati care raman de neclintit in apararea  unei doctrine pure si dure a Bisericii, fara a avea o atitudine de mila fata de seaman (specific crestina, caci Dumnezeu este milostivire) si, pe de alta parte, a altor inalti demnitari bisericesti  care, dimpotriva, ar dori sa-i putem binecuvanta pe toti aceia pe care lumea voieste. Si asta pierzand din vedere faptul ca in Sfanta Evanghelie,  Isus a spus : „Fericiti  cei saraci, cei prigoniti pentru dreptate, ca a lor este imparatia cerurilor», caci «desi sunteti in lume, nu sunteti apartineti lumii», punandu-se pe El insusi ca un semn al contradictiei. Astfel,  marturisirea mesajului Sfintei Evanghelii de catre Biserica va intalni intotdeauna impotrivire din partea lumii si nu putem, deci,  sa ne prefacem ca «totul merge foarte bine» si nici sa pretindem ca nu ne confruntam cu  nici o problema de ordin obiectiv in Biserica. Epistolele sfantului apostol Pavel sunt relevante in acest sens. Pentru a fi transmis mesajul Evangheliei, sfantul Pavel insusi a suscitat, pe de o parte, conversiuni, iar, pe de alta parte, a fost prigonit. Mesajul Evangheliei, deci, intalneste, creeaza asteptari, chiar speranta in inimile oamenilor, dar intampina si puternice impotriviri din partea lumii. Si Biserica se confrunta intotdeauna cu dificultatea de a face oamenii sa inteleaga esenta mesajului sau.  Ceea ce Papa Francisc a solicitat Bisericii este tocmai, pe de o parte,  de a transmite mesajul Evangheliei si, pe de alta parte, de a manifesta milostivire (cum nu inceteaza de altfel  a indemna) pentru persoane. Parabola bunului samaritean este elocventa in acest caz. A ingriji ranitul de pe drum, nu inseamna a binecuvanta  autorul accidentului.

Deci, in opinia Eminentei Voastre, mass-media a fortat nota, interpretand  unele afirmatii din textul intermediar ca o incercare de schimbare de perspectiva si de deschidere a doctrinei?

Desigur.

«Pentru ortodocsi, dar si pentru episcopii africani schimbarea doctrinei catolice in legatura cu homosexualitatea  ar fi o adevarata abominatiune»

Tocmai pasajele din textul intermediar al sinodului, «Relatio ante discepationem», privind o reevaluare a privirii asupra homosexualitatii, ulterior inlaturate din textul final, nu ar fi riscat oare sa creeze dificultati in dialogul ecumenic?

Tocmai impotriva acestui lucru a tinut sa avertizeze Papa cand a atras atentia membrilor sinodului deopotriva asupra tentatiei de a ramane blocati pe  pozitii doctrinale fara mizericordie, cat  si a aceleia de a avea face totul pentru a fi pe placul lumii. Papa a avertizat in egala masura asupra celor doua riscuri majore,  condamnand astfel ambele tentatii.          Biserica le cere tuturor oamenilor de a-i ierta pe cei care gresesc si asta intrucat este obligatia ei de a fi milostiva. Insa, daca o persoana s-a accidentat, Biserica nu o binecuvanteaza, ci o ingrijeste caci  este de datoria sa. Revin la acelasi lucru: Fiecare pasaj pastoral a fost interpretat de acest vacarm mediatic in sensul ca Biserica schimba doctrina privitor la acel fragment, lucru care este de neconceput. Ne aflam in aceasta situatie de suferinta, cum spunea filosoful Jacques Maritain intrucat Biserica intampina dificultati pentru a se face bine inteleasa in legatura cu acest aspect. Ati evocat Biserica Ortodoxa, dar si pentru episcopii africani despre care am vorbit, schimbarea doctrine catolice in legatura cu aceste aspecte ar fi o adevarata abominatiune.

Au fost glasuri din interiorul sinodului, precum episcopul sud-african Wilfrid Napier, care au considerat ca pasajele referitoare la homosexualitate au adus Biserica “intr-o situatie fara speranta” si ca de acum incolo “nici o rectificare nu ar mai fi posibila”..

Este ceea ce spuneam ce s-a intamplat si cu Conciliul Vatican. A ramas in perceptia opinei publice nu ceea ce vrut Conciliul, ci ceea ce mass- media a transmis si s-a repercutat in randul oamenilor din lumea intreaga. Dar, in orice caz, jurnalisti  inteligenti, onesti, ca dumneavoastra  care  incearca sa inteleaga esenta lucrurilor, vor reusi sa restabileasca adevarul.

Crestinii trebuie sa contrabalanseze opiumul mediatic care incearca sa impuna o viziune mercantila si materialista despre lume

Cum vedeti conexiunea dintre o pastorala  a culturii si cea a familiei si ce impact poate avea aceasta asupra familiei in actuala lume globalizata?

Aveti dreptate sa vorbiti despre acesta lume globalizata intrucat aceasta influenteaza enorm datele problemei. Ce se intampla de fapt astazi? Pratic, toti tinerii doresc sa-si poata  construi o familie si sa fie fericiti in cadrul acesteia. Majoritatea mass-mediei, cultura asa-zisa mediatica, prezinta, insa,  intotdeauna contrariul acestui ideal al familei. Imaginile pe care le vehiculeza televiziunea nu sunt imagini ale unor familii fericite. In ziarele, reviste, tot ceea ce contribuie a face, a crea cultura, se arata tineri, tinere  care au numeroase aventuri, se prezinta o viziune superficiala a unui relatii sentimentale. Cu alte cuvinte, ansambul mijloacelor de comunicare in masa prezinta o conceptie a familiei la antipozi  fata de  cea pe care Biserica vrea sa transmita. Iata, deci,  o problema abisala, extrem de dificila. Trebuie deci, sa avem curajul de a inota impotriva curentului si sper ca toata cugetarea care se va face pe parcursul anului  premergator sinodului din 2015 va tine cont de asta. Sunt fericit ca prietenul meu, cardinalul Andre’ Vingt Trois, actualul archiepiscop al Parisului si numit de catre papa primul presedinte al sinodului-, indata ce s-a intors in capitala Frantei a organizat o conferinta la Institutul Catolic, solicitand  tututor parohiilor sa constituie mici echipe si grupuri de reflectie animate de catre familii. Asta pentru a ajuta enoriasii si grupul acestora de prieteni sa mediteze in legatura cu familia, sa analizeze ceea ce functioneaza in cadrul acesteia si care sunt problemele cu care se confrunta frecvent. Arhiepiscopul Parisului a vrut astfel sa indemne parohianii sa se sprijine reciproc  pentru a putea restabili impreuna  marele ideal crestin al familiei si fericirea din cadrul acesteia.

In ce mod, deci,  o pastorala a culturii in spiritul lui Hristos ar putea ajuta pastorala familei astazi?

Ce inseamna, de fapt, o pastorala a culturii? Papa Ioan Paul al II-lea mi-a cerut sa creez Consiliul Pontifical al Culturii tocmai pentru a ajuta intreaga Biserica sa devina constienta de importanta pe care o are cultura. O pastorala a culturii tinteste, deci, la utilizarea tuturor mijloacelor de comunicare posibile -precum radio-ul, presa scrisa, televiziunea, dar si teatrul, muzica- pentru a putea sustine o antropologie, o viziune a barbatului si a femeii, care sa corespunda marii  viziuni de iubire a lui Dumnezeu pentru om, si pentru  familie. Caci, daca privim si analizam lucrurile dintr-un alt unghi, familia este primul actor al culturii. Cine sa transmita cultura, daca nu familia?

Scolii, invatamantului le revin de asemenea un rol important.

Desigur. Eu, insa, chiar daca am fost rectorul Universitatii Catolice din Paris, pot afirma ca tot ceea ce este fundamental in cultura mea l-am  mostenit intai de toate de la familia mea, si abia apoi de la scoala. Caci ce este cultura daca nu modul in care ne simtim bine, in armonie, cu noi insine, cu sinele nostru, cu ceilalti, cu natura, cu Dumnezeu? Asta este pana la urma cultura: o viziune coerenta despre univers, in care fiecare  isi gaseste  locul sau, in armonie cu acesta.

Cultura presupune pana la urma cultivarea unei anumite sensibilitati.

Desigur. In timpul multor pranzuri de lucru pe care le-am luat impreuna,  Papa Ioan Paul al II- lea spunea, batand cu pumnul in masa: «Cultura!Toti vorbesc despre acest subiect, insa putin sunt aceia care fac cu adevarat cultura». In particular, Wojtyla  era foarte vehement in judecatile sale. Apoi Papa Ioan Paul al II-lea continua: “Ce este, deci, de facut? Trebuie sa-i ajutam pe toti sa-si dea seama ca, departe de a fi doar o idee abstracta, cultura este modul in care eu, dumneavoastra si  toata lumea se considera pe sine insusi, ii considera pe ceilalti si urmareste un ideal de viata pe care incearca sa-l realizeze in armonie cu ceilalti». Si mai adauga un cuvant grec dificil de tradus: «Cultura este «ethos»-ul unui popor». Eu l-am tradus  prin: «Cultura este sufletul unui popor.  Noi toti, dumneavoastra si cu mine, suntem in acelasi timp, fii si parintii  culturii noastre. Asta inseamna ca noi mostenim o cultura, adica un mod de a gandi, de a trai, de a munci si, acelasi timp, prin comportamentul nostru, .prin actiunea  noastra, prin munca noastra, contribuim  la infaptuirea unei  noi culturi. Cum spun prietenii nostri sud-americani:«cultura adveniente» cultura care  se intampla, caci cultura nu este o realitate statica. Sau cum spun nord-americanii, cultura este “on the move” [cultura este in miscare].

Cat priveste intrebarea dumneavoastra, trebuie sa contrabalansam acest opiu mediatic care e cat pe ce sa reuseasca sa niveleze totul, incearcand sa impuna o viziune mercantila si materialista despre lume. Aceasta era, de altfel, si gandirea  Papei Ioan Paul alI Ilea care afirma in acest sens: «Ceea ce nici marxistii si nici leninistii nu au reusit sa faca,este pe cale sa reuseasca acum liberalismul absolut».

Ioan Paul al II-lea considera, de asemenea, ca aspectul antropologic al distinctiei barbat –femeie [« il discrime »] reprezinta una dintre provocarile majore ale societatii postmoderne.  Ne puteti evoca acest aspect, avand in vedere si centralitatea temei familei in cadrul recentului sinod ?

Priviti, in aceasta imensa biblioteca am o carte unica a Papei Ioan Paul al II-lea, singurul papa in istoria bimilenara a Bisercii care a dedicat mai mult de un an si jumatate din cateheza sa, deci marilor  audiente de miercuri, pentru a face o teolgie a corpului. Imi amintesc  ziua in care, in Capela Sixtina restaurata, in fata Judecatii de apoi a lui Michelangelo –in calitate de ministru al culturii, eram in primul rand- Papa Ioan Paul al II-lea a facut apologia frumusetii corpului uman. Papa a  evidentiat importanta, pentru o cultura pe deplin crestina, pe care sotii trebuie sa o acorde trupului in cadrul uniunii conjugale. Si in data de 2 iunie 1980, ocazie cu care dupa ce l-am primit la Institutul Catolic de la Paris, l-am insotit la Unesco, Organizatia Natiunilor Unite pentru Educatie, Stiinta si Cultura,  Papa a insistat  din nou asupra acestui dublu aspect al culturii: cel spiritual si cel material. Cu alte cuvinte, cultura se exprima, deci, se materializeaza in opere de arta, in opere de cultura, fiind, insa, mai ales, spirit. Si tocmai prin acest du-te vino dintre inspiratia spiritului si a comportamentului oamenilor  se elaboreaza putin cate putin ceea ce este de fapt cultura: modul de viata, modul de gandire. Cand - vorbim de o cultura mediteraneeana sau de o cultura latino-americana, ne referim  tocmai la  o modalitate de a identifica sufletul unui popor. Deci, aceste aspecte multiple definesc un ansamblu: cultura , sufletul unui popor.Tin sa accentuez acesta idee de ansamblu, de multitudine a factorilor care concureaza la a defini cultura. Este, deci, important a nu se izola nici un aspect, ci, dimpotriva, a face ca totul sa contribuie  la definirea culturala, mai ales ecuatia fundamentala dintre familie si scoala.

«Biserica Ortodoxa priveste cu mizericordie, la care indeamna Papa Francisc” la persoanele divortate si recasatorite, ranitii vietii»

In avion, dupa calatoria la Rio de Janeiro, Papa Francisc a facut referire la posibilitatea unei a doua casatorii si la «sinoditatea» din Biserica Ortodoxa. Credeti ca aceste doua aspecte ar putea constitui sursa de inspiratie pentru reconsiderarea in viitor a doctrinei catolice?

Privind asa-zisa a doua casatorie «binecuvantata de catre Biserica Ortodoxa», am recitit recent o precizare pe care a facut-o un mitropolit ortodox: Biserica Ortodoxa nu a binecuvantat niciodata a doua casatorie.

Intr-adevar, in Biserica Ortodoxa a doua casatorie nu are valoare de sfanta taina.

Asta pentru ca Biserica Ortodoxa este crestina, deci stie foarte bine ca invatatura Domnului este aceea a unei casatorii unice si indisolubile. Insa, Biserica Ortodoxa are aceasta privire de  milostivire la care indeamna fara incetare Papa Francisc  pentru ranitii vietii, oameni care, din diferite motive,se regasesc intr-o noua situatie si dupa un intreg parcus de pocainta, Biserica ii ajuta in acest sens. Cat priveste referinta Papei Francisc  la posiblitatea unei a doua casatorii in Biserica Ortodoxa, in realitate Papa Benedict al XVI-lea  a facut primul aluzie la aceasta. Cum, insa mass-media are tendinta de a prezenta intotdeauna ca fiind ceva inedit tot ce are legatura cu Papa Francisc, i-a fost atribuita actualului pontif noutatea acestei aluzii la Biserica Ortodoxa. In primul sau an de pontifcat, in timpul vacanteor la Val d’Aosta, in calitate de bun profesor, papei Benedict al XVI-lea ii facea placere sa intalneasca clerul si raspundea cu draga inima la intrebarile pe care acesta i le adresa. Si intre chestiunile cele mai arzatoare cu care clerul se confrunta era aceasta: «Ce facem cu persoanele divortate si recasatorite?».  La acesta intrebare, Papa Ratzinger -il numesc astfel caci am fost vreme indelungata,  timp de 25 de ani,  colegi, in calitate de sefi de Consilii Pontificale,- a raspuns ca situatia acestor persoane  reprezinta o drama la care el insusi a cugetat. Adaugand apoi: «Ar trebui sa reflectam mai mult la aceasta problema, iar din punct de vedere teologic –fiind, dupa cum se stie, un mare teolog- sa cugetam la practica Bisericilor ortodoxe: sa vedem daca nu putem sa invatam ceva de la acestea».  Acest indemn la reflectie teologica a lui Joseph Ratzinger a  fost reluat de care papa Francisc  si reiterat cu ocazia revenirii de la Ziua Mondiala a Tineretului de la Rio de Janeiro.Caci, se stie, ca papa vorbeste mai liber cu aceste ocazii. 

Si revin la cardinalul Vingt Trois, arhiepiscopul Parisului, care a finalizat discursul sau cu ocazia conferintei organizata la Paris, dupa incheierea lucrarilor soborului bisericesc: «Sinodul nu va avea un deznodamant fericit daca fiecare va ramane intepenit pe cele doua pozitii antagoniste  evocate de Papa Francisc, si anume aceea a doctrinei pure,fara mizericordie sau, dimpotriva, aceea a milostivirii fara doctrina».  Si, in acest sens, arhiepiscopul eparhiei Parisului a exortat in mod explicit enoriasii la o reflectie teologica in legatura cu situatia familiei in Franta pentru a vedea ce solutie pastorala se va putea conferi in viitor.

Cat priveste cel de-al doilea aspect pe care -l evocati, si anume acela al colegialitatii sau a asa-zisei «sinodalitate» in Biserica Ortodoxa, Papa Paul al VI- lea a tinut vrut sa creeze sinodul episcopilor tocmai pentru aceasta. Caci termenul «sinod» provine din cuvintele grecesti: «syn» (impreuna)  si «odos» (drum), a parcurge, deci, o strada impreuna.  Primul Conciliu Vatican a definit infailibilitatea Papei si -din ratiuni istorice care au fost explicate amanuntit in toata istoria Bisericii-, s-a incheiat cu acesa afirmatie, fara a maifi avut timp de a discuta rolul episcopilor in Biserica. Ulterior, cum se intampla adesea in istorie, Conciliul Vatican al II -lea a reluat dosarul primului Conciliu si in Constitutia sa doctrinala «Lumen gentium» a afirmat caracterul sacramental  al episcopatului si importanta ministerului episcopal. S-a precizat cu aceasta ocazie ca episcopii sunt urmasi ai sfintilor apostoli si ca ansamblul episcopilor impreuna cu papa este la fel ca si colegiul apostolilor lui Hristos langa Sfantul Petru.  Cu alte cuvinte, a avut loc o redimensionare a intregului ansamblu al Bisericii.

«Sinodalitatea si oikonomia din Biserica Ortodoxa-posibila punte de dialog ecumenic »

Reevaluarea unor aspecte precum sinodalitatea si «oikonomia» din Biserica Ortodoxa  ar putea contribui la creearea unor punti in dialogul ecumenic?

Sunt foarte  convins de acest lucru. Si, slava Domnului, pot sa-l constat eu insumi caci am  privilegiul de a fi in optime relatii cu totii patriarhii ortodocsi, incepand cu acela al Constantinopolului, patriarhul ecumenic Bartolomeu, apoi, cu Kiril din Moscova si cu patriarhul Daniel al Romaniei. Pe patriarhul tarii dumneavoastra pe care  l-am cunoscut cand era profesor la Bossey in Elvetia l-am vizitat  anul trecut si am avut  cu el o conversatie de-o ora intr-o franceza impecabila. Este o persoana remarcabila. Mi-a oferit cartea sa publicata in franceza in care  toate interventiile  si comentariile sale in legatura cu ecumenismul sunt  foarte echilibrate. Eu sunt fratele sau cu adevarat si imi doresc ca, asa cum spuneati foarte bine, ca aceasta dimensiune  sinodala din Bisericile Ortodoxe sa ne apropie si mai mult de fratii nostri ortodocsi. Aveam aceeasi credinta, aceeasi doctrina, aceeasi referinta la Sfanta Evanghelie, aceleasi sfinte taine si aceeasi marturisire a credintei sfintilor apostoli. Biserica catolica recunoaste, deci, episcopii ortodocsi ca fiind in mod deplin episcopi ai Bisericii.

« Ortodocsi si catolici: in aceeasi masura discipoli autentici ai lui Iisus Hristos»

In pofida acestor similitudini, Biserica Catolica si cea Ortodoxa continua totusi sa fie separate..

Suntem totusi separati din cauza culturii caci de mai mult de un mileniu am urmat cai diverse.  Trebuie, insa, ca ecumenismul sa continue sa realizeze dialogul dintre Biserici. Si in acest sens, un imens merit ii revine, mai ales, unui papa despre care n-am vorbit si care este primul papa cu care am colaborat – imi spunea «copil frumos»!  -Papa Ioan al XXIII-lea. Dupa ce mai mult de un mileniu, se vorbea de «biserici separate», punandu-se intotdeauna accentul pe adjectivul «separat», Papa Ioan al XXIII-lea a avut geniul gramatical de da prioritate substantivului « frati », frati separati. Caci, inainte de fi separati, suntem frati. Ca in toate familiile, mai sunt certuri, neintelegeri, insa noi, crestinii catolicii si ortodocsi suntem, inainte de toate, frati.

Trebuie, deci, sa regasim aceasta fratie si sa mergem impreuna in aceeasi directie. Cu ocazia conversatiilor pe care le-am avu cu toti acesti patriarhi ortodocsi, atat de diferiti intre ei, am afirmat adesea: «Desi eu sunt catolic, trebuie, insa, sa recunoastem ca suntem toti pana la urma la fel, caci suntem in aceeasi masura discipoli autentici ai lui Hristos». Si aceasta in pofida faptului ca aveam moduri diferite de a oficia slujba religioasa. Am participat ultima data cu papa Benedict al XVI-lea la marea liturgie ortodoxa de la catedrala de la Istanbul. Este un alt mod de a celebra impartasania, insa, in esenta, este vorba de aceeasi impartasanie. Tocmai de aceea Conciliul Vatican al II-lea a prevazut in  mod explicit ca atunci cand ortodocsii se gasesc in tari in care nu exista biserici ortodoxe, pot fara probleme sa participe la slujbe catolice, la fel cum catolicii pot  participa la fel de bine la liturgii ortodoxe. Iata, este inca drum lung de parcurs, insa, este important sa mergem in directia cea buna.

Infailibilitatea papei ramane insa, un aspect problematic in cadrul dialogului cu Biserica Ortodoxa..

Infailibilitatea, tradusa gresit de catre mass media epocii, a fost inteleasa ca si cum i-ar da dreptul papei sa decida ceea ce vrea. Definitia infailibilitatii papale data de Conciliu este Vatican al II-lea este, dimpotriva, restrictiva, limitandu-se a preciza ca papa nu poate gresi («errare») cand se pronunta in numele intregii Biserici referitor la chestiuni privitoare la credinta. Un exemplu graitor in acest sens este cazul Papei Pius XII care, inainte de a proclama dogma inaltarii Sfintei Fecioare cu trupul si sufletul la cer, a convocat episcopii din lumea intreaga. Infailibitate nu insemana ca papa se scoala dimineata si poate decreta ce-i trece prin cap, lucrul acesta n-ar fi cu putinta.

Oricum, acum se pare ca Biserica Catolica  se merge din ce in ce mai mult in directia sinodalitatii. Nu mai exista posibilitatea unei reintoarceri in trecut.

Da, nu mai este posibila o revenire in trecut.

Cum vedeti renuntarea Papei Benedict al  XVI-lea?

«Renuntare» este intr-adevar este cuvantul potrivit, iar nu demisie cum am citit de multe ori in presa. Papa Ioan Paul al II-lea spune a in acest sens: «Cui as putea sa-mi dau demisia? ». In realitate, Papa Benedict al XVI-lea a renuntat la scaunul pontifical. A fost un moment extraordinar. In cateva minute, fara a ridica tonul,  Papa -era in timpul unui concistoriu ordinar-ne-a comunicat  decizia sa. Eu eram printre aceia care au gandit, au spus, au scris, ca Benedict era primul papa  care-si putea permite  sa faca acest lucru.

De ce?

Pentru ca nu se pot face anacronisme. In epoca lui Papa Ioan al XXIII, primul meu papa,era de neconceput ca un papa sa poata renunta la misiunea apostolica. Papa Paul al VI-lea  este primul pontif  pe care l-am cunoscut care sa-si fi pus in mod serios aceasta problema  a renuntarii.Si, in calitate de colaborator al sau, m-a consultat in acesta chestiune. Arhivele Vaticanului cand vor fi publicate vor certifica acest lucru, dupa cum  vor revela, de asemenea, si raspunsul meu privind acest aspect. Paul al VI-lea era terorizat de faptul ca atat in familia sa, cat si un prieten foarte apropiat al sau,  au avut un ictus. Ii era, deci,  teama ca intr-o zi si el va fi avut un accident, un soc  si nu va fi fost nici macar capabil sa-si exprime renuntarea .

In acest context, le-a inmanat prietenilor sai cei mai apropiati si mai loiali un text scris, rugandu-i ca atunci  cand vor estima ca el nu va mai fi capabil sa decida, sa anunte renuntarea sa. Cat despre Ioan Paul al II-lea, el apartinea unei alte culturi. Si-a pus intrebarea posibilitatii renuntarii, insa pentru el, in fond, era ne neconceput sa poata renunta la cruce, dupa cum a demonstrat dealfel cu ocazia lungii sale agonii. Joseph Ratzinger in calitate de teolog  si de neamt, a fost primul care a reflectat indelung la aceasta problematica in mod nu numai teoretic, ci si practic, concret, dupa cum dealtfel, a evocat in cartea sa de interviuri, «Sarea Pamantului».

Renuntarea sa a atras numeroase critici, mai ales din partea unor inalti prelati polonezi.

Desigur. Totul este criticabil. Asta mai ales cand nu ne aflam pe teritoriul stiintei, ci intr-un domeniu precum cel al practicii. Cum spuneam adesea cand aveam trei colaboratori: “Sunt cel putin trei moduri inteligente de a vedea situatia”. Deci, fiecare face ceea ce constiinta sa ii dicteaza ca este mai bine, ca este optiunea cea mai buna. In acest sens, este, deci, normal ca o persoana sa vada intr-un fel si alta  intr-un  mod diferit.

Papa Francisc se confrunta cu dificultatea de a se face bine inteles privind adevarata sa orientare  

Ati fost colaboratorul apropiat a patru papi: Ioan al XXIII-lea, Paul al VI-lea, Ioan Paul al II-lea si Benedict al XVI-lea si acum, Francisc. Care sunt  principalele provocari ale Bisericii Papei Bergoglio, tinand cont, evident, si de particularitatile actualului pontif?

Provocarile sunt enorme si de natura diferita. O prima provocare cu care ne confruntam in momentul de fata, deja evocata, rezida in dificultatea Papei Francisc de a se face bine inteles  privind  orientarea sa care nu este aceea de a schimba doctrina in legatura cu casatoria sau cu homosexualitatea, ci de a ajuta Biserica de a avea o atitudine milostiva fata de persoanele care se afla in situatii dificile.

O a doua preocupare, in stransa legatura cu prima, o reprezinta situatia de suferinta in care se afla familia in lumea intreaga, evidentiata cu ocazia recentului sinod din Vatican. Ma refer nu numai la criza familiei din Occident, ci si la aceea -despre care s-a vorbit prea putin, in pofida faptului ca reprezinta un subiect de mare ingrijorare -  din Africa, Asia si America Latina.

O a treia provocare -daca o pot numi astfel, caci toate sunt  strans corelate intre ele- este aceea a  ereditatii crestine a culturii europene. Cu alte cuvinte, Biserica a pierdut leadership-ul -daca m-e permis a ma exprim astfel- in Europa. Inainte, fara a-si da seama, Biserica facea cultura si pentru cei din afara Bisericii. Acum se intampla, insa, exact contrariul. M-am referit mai devreme in acest sens cultura mediatica care influenteaza modul de a gandi si de a trai al oamenilor. Astfel, persoanele nu mai sunt influentate de cuvintele Papei sau ale Bisericii, ci de ceea ce mass-media transmite.

O ultima, insa enorma, provocare pe care o voi aminti rezida, ca urmare a dezvoltarii numerice a Islamului, in aparitia  fundamentalismului islamic care a devenit un persecutor al Bisericii. Biserica se implica in dialogul inter-religios (cum m-am implicat de altfel si eu), insa, se confrunta uneori cu persoane care nu numai ca refuza orice tip de dialog, ci ii ucid chiar pe cei care nu impartasesc religia islamica si asta in numele Coranului. Tocmai am citit recent o declaratie a numerosi intelectuali musulmani care condamna acest lucru.

Romania – interlocutor de prim ordin cu Biserica Catolica

Cum  ar putea contribui Romania, in calitate de unica tara neo-latina in Europa de Est, la miscarea ecumenica avand in vedere niet-ul fara appel al patriarhului Alexei al Moscovei?

Imi amintesc prima data cand am fost primit la Bucuresti de catre patriarhul Teoctist: « Eminenta, voastra, domnule cardinal, in persoana mea este intreaga Biserica Romana care va intampina. Suntem singura tara din lume care pastram in identitate Roma, suntem Romania”. M-a impresionat aceasta declaratie. Am avut cu primul patriarh pe care l-am cunoscut, Teoctist, o relatie amicala, respectuoasa, calduroasa , care a continuat apoi cu patriarhul  Daniel. Am fost de cateva ori in Romania, am primit o diploma Honoris Causa, am publicat un dictionar al religiilor, tradus apoi in limba romana, inspirat de marele istoric  roman al religiilor Mircea Eliade.

Un intelectual francez care afirma ca datoreaza ceva din punct de vedere cultural unui roman..

Da, ii datorez mult lui Mircea Eliade. Convingere amea este ca, prin insasi istoria sa si datorita faptului ca nu este o tara care ar putea din cauza  unei anumite  influente politice ingreuna lucrurile, Romania este un interlocutor  de prim ordin cu Biserica Catolica. Cand vorbesc cu patriarhul Daniel vorbesc cu un frate foarte drag, cu care putem colabora, dialoga. Asta in contextul in care continua sa persiste tensiunile legate de Moscova, de Constantinopol etc. Dimpotriva, cu Romania nu aveam divergente, nu avem probleme. Patriahul Daniel a fost dealtfel  timp indelungat profesor la Institutul Ecumenic de la Bossey din Elevetia. Cu el cred ca mergem intr-o buna directie si acest lucru  ma bucura foarte mult.