Caragiale: „Românul este născut poet și critic, cîteodată și biciclist”

Caragiale: „Românul este născut poet și critic, cîteodată și biciclist”

Am polemizat în mai multe rînduri cu părerea proastă despre gazetărie a unui gazetar – Ștefănescu, secretar de redacție al ziarului Deșteptarea din Ultima oră a lui Mihail Sebastian: «O gazetă trăieşte numai o zi. Mai puţin decît atît. O dimineaţă, o oră. O gazetă moare cinci minute după ce a fost citită».

Drept argumente în polemica angajată cu simpaticul personaj am adus de fiecare dată texte cu valoare de eseu, prin ideile generale cuprinse, ale unor publiciști români din trecut.

Mărturiseam undeva că, înainte de a mă apuca să scriu, pentru a-mi intra în mînă, citesc mai multe pagini din articolele publicate în ziare de un mare scriitor, în ipostaza de publicist. Fac asta, deoarece textele respective, condamnate o dată cu gazeta la efemer, rezistă timpului prin deosebita lor valoare literară.

Redau mai jos cîteva exemple de articole de ziar demne de a intra și în Istoria literaturii nu numai în Istoria presei: „Orizontul politic se limpezeşte. Budgetele s-au votat. Pentru fiecare tagmă de patrioţi s-a prevăzut o rubrică grasă după clasă. Adevăraţilor patrioţi, celor calzi, li s-a înmulţit leafa. Celor mai reci li s-a menţinut cifrele cele din trecut. Celor bănuiţi ca duşmani ai principiilor republicane li s-a făcut un scăzămînt de 50 la sută.

Ne puteți urmări și pe Google News

Iar cei opozanţi pe faţă au fost trecuţi la iconomii.

Un act din cele mai patriotice se va săvîrşi zilele acestea în Cameră. Se va vota o subvenţie pentru încurajarea fabricei de la Chitila, ca industrie naţională.

Bată-l să-l bată de zahăr! aşa e el, dulce. Se vede că fabricantul de la Chitila a îndulcit pe patrioţii deputaţi, şi dînşii, ca să-l încurajeze la îndulcire, au luat patriotica hotărîre de a-i da o subvenţie de 1.200.000 franci.

Îndulcire reciprocă şi mutuală. Iată avantajul principiilor republicane. Nu, orice s-ar zice, orice s-ar face, Republica este şi va fi o acadea enormă, din care republicanii vor suge esenţa sfintelor principii.

Trăiască dar sfînta acadea, cu condiţie ca să ne fie şi nouă permis a trage pe dînsa cu limba măcar o dată pe zi!” ( I.L. Caragiale, Situația politică ... în Bobîrnacul, 24 martie 1879)

*

„Inimile iubitorilor de pace şi de libertate de pe toată întinderea lumii sînt în doliu. Pe vastele suprafeţe ale Pacificului uriaşele port-avioane şi cuirasate care se pregătesc să pătrundă în porturile Japoniei perfide au pavilionul în bernă. Cîinii polari, mari şi buni, şi credincioşi omului, care trag săniile pe cîmpiile de zăpadă ale Peninsulei Alaska, au, agăţată în hamuri, o legătură neagră care flutură pe lîngă coama sburlită. Preşedintele Roosevelt a murit (…). În această zi nu se mai aude nici bubuitul tunurilor de pe cîmpul de luptă, nici sgomotul miilor de avioane sburînd peste trupul Germaniei vinovate în agonie, nici trîmbiţele victoriei care se pregăteau să sune, ci, într-o tăcere încremenită care s-a întins pe tot pămîntul, într-o tăcere de catapeteasmă a lumii ruptă în două, întreaga omenire îşi dă seama, înfricoşată şi devenită dintrodată solemnă, cum n-a mai fost poate, în toată istoria ei, că Preşedintele, marele Preşedinte Roosevelt a murit”. (Geo Bogza, Marele doliu al lumii, în Victoria, 15 aprilie 1945)

*

„Sculîndu-se odată dis-de-dimineaţă, cum se scoală sfinţii, pentru că se culcă devreme, cu găinile, Sfîntul Petru şi-a făcut toate treburile gospodăreşti, şi-a măturat curtea, a dat mei la porumbeii Sfîntului Duh, şi a stins toate luminile întîrziate, şi luceafărul, şi globul din mijloc, al lunii, la care se adună fluturii serafimi şi heruvimi dimpreună cu sufletele ţînţari... Mai departe, alt sfînt scotea din Mare ciurul de aramă, din care curgeau, pe măsură ce se ridica în răsărit ca o tamburină, picături de mărgele de foc şi pietre de apă licărită. Voind să treacă în prisacă şi să dea drumul albinelor din muşuroaiele de papură încîlcită, Sfîntul Petru a uitat să-şi ia barba în braţe şi să şi-o treacă peste umăr, ca o funie de usturoi, pe spinare, cum făcea de obicei, s-a împiedicat în valul ei, ca într-o furcă de lînă, şi a căzut, jupuindu-și nasul. Căci, pe cît îi era barba de lungă, pe atît e nasul Sfîntului de scurt.

– Mi se pare că a crescut prea mult, zise, sculîndu-se de jos, răzimat de Pavel. Trebuie să mai iau din ea cu foarfeca niţel.

În Paradis, unde se întîmplau aceste amănunte, e de toate, şi foarfecă ascuţită, numai că vie. El făcu semn la o cioacă, şi ea îi aduse foarfeca ei... Ronţ, ronţ, ronţ, ronţ, – din patru foarfece se duse toată barba (care e bună de papuci). Sfîntul Petru rămase, ca la Roma, cu o bărbuţă de trei degete, pătrată, şi rîseră toate lighioanele, şi curcile şi porumbiei, şi nimeni nu-l mai cunoştea. Uitîndu-se capra în calendar, văzu că era zîntîi de april:

– Ptiu! zise Sfîntul. M-am păcălit!” (Tudor Arghezi, Zîntîi april, în Cu bastonul prin București)

*

„Românul este născut poet, s-a fost zis odinioară. Odinioară! e mult de atunci! De atunci și pînă astăzi a trecut vreme; un an a fost roditor cît un veac pentru avîntul cu care acest popor s-a aruncat ca o Andromedă dezlănțuită, la coapsa fugosului Pegaz, pe calea fără de capăt cunoscut a progresului! Societatea noastră a progresat! Astăzi românul este născut poet și critic, cîteodată și biciclist.” (I.L. Caragiale, Literatura și artele române în a doua jumătate a secolului XX. Încercare critică, în Adevărul, 7, 14 martie 1896)

*

„Poporul român rabdă, fiindcă a învățat ce e răbdarea, fiindcă are educația asupririi și a invaziilor de la romani, de la barbari, trecînd pe sub turci, pe sub fanarioți, pe sub sași, muscali, maghiari, austrieci și pînă la teutonii lui Mackensen.

El a învățat să se acomodeze și să aștepte șiret, liberarea, nu prin sine, ci prin alt năvălitor.

Jandarmul cartoforilor și samsarilor de astăzi e pentru el urmașul isprăvnicierilor puși de Kisselef, al arnăuților aduși de oligarhia fanariotă, al strîngătorilor de biruri pentru turci, el e contimporanul rechiziționarilor armatei germane, pe care i-a răbdat, fără să fi tras un foc de pușcă, doi ani de-a rîndul.” (Ion Vinea, Poporul care înghite, în Chemarea, 11 octombrie 1920).

*

„A ABDICAT! A abdicat acela care a fost Carol II. Acela de care generaţiile viitoare îşi vor aduce aminte ca de cea mai mare pacoste căzută vreodată pe capul României. S-a sfîrşit azi, 6 Sept. 1940, o parte din calvarul pe care de zece ani îl îndură neamul acesta cu resemnare şi cu bărbăţie demnă de o cauză mai bună, în speranţa că măcar o cât de mică licărire de cuminţenie se va ivi în capul degeneratului care ajunsese pe tronul patriei graţie naivităţii acelora pentru care guvernarea ţării era o glumă şi înţelepciunea trasă din faptelele şi antecedentele lui Carol Caraiman – o copilărie. (...)

Zece ani împliniţi ne-am otrăvit viaţa şi ne-am muiat condeiul în fiere, căutînd şi potrivind cuvintele cu care să se poată înţelege măcar în parte prăpastia spre care se îndrepta o guvernare inspirată şi dirijată de un epileptic alcoolic şi amoral. (...) Zece ani, ţara întreagă a fost jefuită ca în codru sub pretext de înarmare, iar, cînd inamicul s-a ivit la hotare, a declarat fără ruşine – după ce împuiase lumea întreagă prin articole de reclamă forţată că a înconjurat ţara cu brîie de foc şi oţel – că nu sîntem pregătiţi şi a consimţit la ciuntirea ţării, dezonorîndu-se. În ultimii ani, tinerimea ţării a fost asasinată mişeleşte în ochii înmărmuriţi ai unui popor blînd, împiedicat cu silnicie să reacţioneze pe căi legale după acţiunea de demoralizare şi intimidare exercitată fără răgaz şi fără teamă nici de Dumnezeu, nici de oameni, făcîndu-se de rîsul tuturor popoarelor pămîntului. Ţara şi tineretul ei, muşcîndu-şi pumnii, aştepta însă ceasul mîntuirii. Ceasul a sosit. Ţara a rămas fără prieteni şi fără înţelegerea drepturilor ei, în mijlocul unei Europe încleştate într-o încăierare unică în istoria lumii, iar apelurilor ce s-au făcut ca să-şi deschidă ochii şi să vadă primejdia, Carol Caraiman nu le-a dat nici o atenţie. (...)” (Stelian Popescu, A ABDICAT! în Universul, 6 septembrie 1940, ediția a treia specială)

*

„Să începem cu fostul Mareşal. Este neschimbat. Văzut de aproape arată o anume oboseală fizică datorită vîrstei; de la distanţă îşi păstrează efigia invariabilă. Impresia multora a fost că se menţine într-o ţinută insensibilă, ceea ce nu e adevărat. E un om cu sistem placid şi dur, fără complicaţii intelectuale deosebite, de formaţie militară: faţa uniform roşcată îl ajută să-şi ascundă reflexele. În aceste margini ţinuta sa trădează o imperceptibilă nervozitate şi o copleşire a sufletului. Mîinile, mişcările maxilare au o secretă tremurătură şi un oftat interminent este reprimat cu o ţuguire a buzelor. Dar voinţa profesională îl ajută să se domine. La început, îşi caută o poziţie firească şi defensivă, priveşte în sală, fără a izbuti să se fixeze, îşi trece mîna pe frunte, îşi pune mîna sub bărbie, îşi desnoadă discret oasele ostenite de şedere, îşi acoperă mina în faţa aparatelor fotografice. Dar cînd lumina electrică ţîşneşte pentru filmare, îşi ia deodată un profil autoritar şi statuar, păstrîndu-şi-l energic pe toată durata operaţiei. Prin urmare vrea să fie văzut într-un anume chip, are veleitatea de a vorbi în afară masca lui prietenoasă.” (…) (G. Călinescu, „Fostul Mareşal” (I) în Naţiunea, 8 mai 1946)