Au picat toate pronosticurile, și ale publicului, dar mai cu seamă ale criticilor, considerați spectatorii specializați ai artei filmului. Juriul lui Inarritu s-a orientat către cinematograful social și politic, voind să arate cum stau de fapt lucrurile în lumea de azi, în cea reală, nu în povestiri ficționalizate spre a facilita evadarea din cotidian.
Așa se face că niciuna din producțiile cu priză la public, adunând mulțimea fanilor în vecinătatea scărilor roze, nu a urcat în palmares. Se vede treaba că nici motivele principale, reiterate, al „filmului în film” ori al celui biografic, personalizat, nu au avut câștig de cauză, deși selecția indica o asemenea turnură. Au rămas în afara listei Almodovar (cine ar fi crezut?) și, de asemenea, mult agitatul Tarantino cu cele două vedete transoceanice (DiCaprio și Pitt). Mult așteptatul Abdelatif Kechiche – care, plin de nazuri (deținător de Palme d`Or pentru „La vie d`Adèle”), a acceptat să scoată, pe ultima sută de metri, vreo treizeci de minute din Mektoub My Love: Intermezzo, și așa prea lung, rămas la trei ore și jumătate nu a prea fost luat îăn seamă. Dimpotrivă. Deși și el a încercat să ofere oglinda unui mod de a trăi – epidernic, orgasmic , epuizant – a fost, totuși, taxat drept un cineast al feselor înfierbântate. A contat, astfel, firesc, acea viziune simplă, autentică, netrucată, dar slujită de inspirație regizorală, aș zice chiar de măestrie, în a da contur realității. În unanimitate, membrii juriului au atribuit Palme d`Or filmului Gisaengchung (Parasite) al sud-coreeanului Bong Joon Ho. Numele acestuia este legat de afacerea Netflix și de scandalul neintroducerii în sălile franceze a filmului acestuia „Okja”. Alte titluri apreciate din filmografia sa (este autorul a șapte lungmetraje) sunt „Memories of Murder” (2003) și „The Host” (2006). La cei cincizeci de ani, încă neîmpliniți (s-a născut la Daegu, în Coreea de Sud, la 14 septembrie 1969), cineastul a luat hotărârea, esențială, de a trece mai serios la reflectarea realității. Este primul din cinematografia țării sale care obține un asemenea trofeu. Dă astfel strălucire unui gen considerat național, al „filmelor de familie”, al „filmelor de scară”, punând în evidență inegalitățile sociale, lipsa locurilor de muncă, violența relațiilor dintre clase, polarizarea societății. Sunt lucruri care se întâmplă, din păcate, în multe alte țări ale lumii, dacă nu peste tot. De aceea, filmul său „de casă”, domestic, aduce în fața spectatorilor familia Ki-Taek (mamă, tată, doi copii), aflată în șomaj. Locuind la demisol, sub un acoperiș de bitum, în spații igrasioase, sumbre, cei patru membri găsesc printr-un miracol soluția de a supraviețui. Fiul este angajat spre a da lecții de engleză copilului unui cuplu bogat, pe nume Park . Acesta își aduce și sora, ca îndrumătoare la pictură, apoi mama (guvernantă) și tatăl, ca șofer. Se constituie astfel o viață în tandem, între săraci și bogați. Este amară această iluzie a speranței într-o conviețuire între cei avuți și cei oropsiți. Înmânat de Catherine Deneuve, Palme d`Or i-a prilejuit regizorului sud-coreean ocazia de a aduce un elogiu unor cineaști francezi de care se simte apropiat : Henri-George Clouzot și Claude Chabrol. Și Grand Prix a mers către un film din aceeași zonă tematică – Atlantique – semnat de cineasta franco-senegaleză Mati Diop. Autoarea debutează în lungmetraj, după ce atrăsese atenția cu un scurt remarcabil, „Mille soleils”. Pictura socială pe care o propune pe structura unui film de dragoste este la fel de relavantă și sub aspectul deosebirilor de clasă. La 17 de asni, Ada este constrânsă să renunțe în a-l aștepta pe Suleiman (plecat să-și caute de lucru departe de țara sa și de casă), spre a se căsători cu Omar, provenind dintr-o familie înstărită. Radiografie a vieții în periferiile orașului Dakar, filmul emană poezia unei lumi aparte. Sunt impresionante peisaje selenare (luna neagră), precum și roșul aprins al apusurilor, fără a lăsa neobservate drumurile pe ape, cu piroaga, ambarcațiunea cu care pornesc la drum foștii angajași ai unui trust de construcții, care nu a mai dat salariile de trei luni. Juriul a decis să acorde premiul său ex-aequo. Au intrat pe listă Les Miserables de Ladj Ly și Bucurau, semnat la două mâini: Kleber Mendonca Filho și Juliano Dornelles. Primul ne plasează, de asemenea, într-un univers tensionat, cu grupuri rivale în spațiul unui cartier din Cherbourg. Personajul principal, Stéphane, face parte dintr-o brigadă Anti-Crimă. Prin ochii lui luăm cunoștință de realități tulburătoare. Al doilea ne poartă în perimetrul unui sat brazilian. După moartea bâtrânei Carmelita (94 de ani), se constată dispariția localității de pe hartă. O lume în degringoladă, dătătoare de neliniști. Premiul de regie a fost atribuit fraților Dardenne, Jean-Pierre și Luc, pentru Tânărul Ahmed, povestea unui băiat de 13 ani prins în angrenajul unei ofensive religioase, în căutare de a înțelege și a vedea cu ochii proprii drumul adevărat. Filmul a suscitat discuții aprinse la conferința de presă, iar cei doi autori au dat pe îndelete răspunsuri la întrebări, subliniind că o serie de excese se produc în toate religiile, important fiind să nu otrăvim sufletele tinerilor cu radicalisme injuste. Pentru cel mai bun scenariu a fost ales filmul Portrait de la jeune fille en feu, semnat regisora și scenaristic de Céline Sciamma, povestea unor raporturi complexe și complicate între Marianne, o pictoriță de la 1770, și modelul ei, Heloise, o tînără care tocmai a ieșit din mînăstire. Palestinianului Elia Suleiman i s-a acordat o Mențiune specială pentru It Must Be Heaven, o povestire încărcată de situații burlești pe tema identității, a spațiului unde te poți considera „acasă”. Așa cum am mai menționat, un Premiu Onorific i-a fost acordat actorului Alain Delon. O surpriză a venit la capitolul interpretării feminine, premiul revenindu-i actriței Emilly Beecham, pentru rolul Alice din Little Joe, semnat de austriaca Jessica Hausner. Este portretul științific și de familie al unei mame celibatare, care reușește crearea în laborator a unei specii de plante pe care o botează „Little Joe”, după numele fiului ei. Noua creatură bioștiințifică nu este chiar ceea ce și-a dorit cercetătoarea. Ar fi de notat unele lucruri despre Antonio Banderas, de mulți considerat ca meritând cu prisosință Premiul de interpretare masculină. Deși pare a juca dublul regizorului Pedro Almodovar (Durere și glorie), filmul aduce pe ecran un alt Banderas, mai puțin sigur de sine, mai chinuit, sufocat de gloria trecută, dar și de suferințele ce decurg din condiția lui de cineast altădată adulat. Bolnav de inimă (victima unui infarct în 2007), folosind experiența americană (douăzeci de ani), dar și pe aceea spaniolă, de colaborator al lui Pedro, actorul joacă altceva, propunând biografia unui cineast chinuit, în continua căutare a unui echilbru. Deși Almodovar i-a propus o coafură precum a lui, ca să apară mai clară identitatea sa, și a fost preluată schema scenografică a apartamentului regizorului, Banderas a vrut, și a reușit, să iasă din încorsetările acestea, livrești, spre a oferi imaginea decepției, a epuizării, în nota de verosimilitate a realității interioare. Camera d`Or a primit Muestros Madres de César Diaz, film prezentat în cadrul secțiunii Săpătămâna criticii. Se poate considera că această a 72-a ediție a Cannes-ului și-a îndeplinit obiectivul, de a promova talente tinere ori mai puțin cunoscute,și de a da atenția cuvenită atât cineastelor cât și personajelor feminine. Dintre cei opt cineaști aflați la primul lor film, patru au fost premiați. Cât privește abundența de roluri pentru actrițe, nu am o statistică, dar este indiscutabilă preponderența acestora.
Ne puteți urmări și pe Google News
Recomandările noastre
