Când moartea e un rus cu carabină şi un câine pitic | VIDEO

Radu Mărculescu a căzut prizionier în 1942, după bătălia de la Cotul-Donului. Au trecut de atunci aproape şapte decenii, iar profesorul încă mărşăluieşte, în coloană, spre o gară de unde plecau bou-vagoanele spre lagărul de la Tambov. Iarna aceea a fost sângeroasă, absurdă şi geroasă. Prizionierii înaintau prin zăpadă şi viscol. Cine nu ţinea pasul şi rămânea în urmă era împuşcat. Un cordon de pistolari încheia coloana morţii.

Între ei se detaşa silueta unui rus îmbătrânit, figură sinistră din care Radu Mărculescu nu va uita nicio trăsătură până când va pleca într-o lume mai bună.

”Era vârât într-o şubă până la pământ, purta o căciulă îmblănită cu clape negre date în lături ca nişte aripi obosite de corb”. Într-o mână ţinea carabina, în cealaltă o lesă din care rânjea un câine pitic şi urât, cu laţe roşcate şi picioarele strâmbe. După ce uriaşul în şubă îi ucidea pe cei care nu mai puteau merge, câinele pitic le lingea sângele de pe faţă.

”Ateii mor primii”

Radu Mărculescu nu mai poate de mult să doarmă aşa cum dorm oamenii care n-au trecut niciodată puntea spre infern. Rusul cu carabina şi câinele roşcat încă îi bântuie visele. A înţeles demult că, pentru el, aceşti doi monştri înseamnă moartea. Aşa că profesorul se grăbeşte, degetele îi aleargă, tremurând, pe tastatura computerului, se grăbeşte mereu să nu rămână în urmă, unde aşteaptă glonţul din carabină.

Acum, pariul lui e cu scrisul. Vrea să termine cartea la care lucrează într-un ritm nebun, un volum despre copilăria lui. Doar un pretext, recunoaşte: ”De fapt, vreau să pun în oglindă lumea de acum cu cea din vremea tinereţii mele pierdute”. Momentul când a intrat în captivitate e pentru profesor prilejul unei fraze de scriitor mare: ”A fost ca şi când din registrul unui film color aş fi trecut brusc într-unul alb-negru”.

Cel mai important lucru pe care l-a simţit Radu Mărculescu, rătăcind prin Gulagul Roşu: ”Ateii mor primii. N-am văzut om fără credinţă în Dumnezeu care să reziste, oricât de robust fizic ar fi fost”.

ÎNTRE ABSURD ŞI DUMNEZEU În coloană nu se respectă ”legea junglei”

Percheziţiile la care erau supuşi prizonierii erau doar un alt nume, nepotrivit, pentru jafuri. Sovieticii înhăţau tot, de la cizme la ceasuri. Radu Mărculescu îşi aminteşte trei dintre primele victime ale sinistrei coloane a morţii. Sublocotenentul Constantinescu, locotenentul Gheorghe Ion şi plutonierul major Scoruş, cărora în locul cizmelor smulse cu forţa li s-au aruncat nişte obiele.

Au murit îngheţaţi după câţiva kilometri. Pe Radu Mărculescu l-a salvat instinctul de a se trage mereu spre coadă la percheziţii, sperând că, după ce vor fi prădat mii de cizme, jefuitorilor le va mai trece entuziasmul. Nu s-a înşelat.

Revelaţia care eliberează

Marşul, acest Everst al suferinţelor, i-a adus pe prizionieri în situaţia de a trece pe lângă un pârâu. Delirând, însetaţi, mai mulţi au fugit din coloană înspre apă. Au fost împuşcaţi pe loc. Atunci, caporalul Creţu a reflectat: ”Ăştia nici legea junglei nu o respectă. Niciun animal nu atacă pe altul la adăpat”. Mărculescu a văzut cum în jurul lui se instalează revolta, indignarea, autovictimizarea: ”Toate ne subminau rezistenţa”.

Şi aşa, în acea iarnă de demult, prizonierul Radu Mărculescu a simţit cum peste el se coboară un har divin şi a avut o revelaţie care l-a eliberat. A înţeles o lege care contrazice anatomia, ceva ce ţine de alte sfere, ceva profund cum doar sufletul poate fi: ”Pe cât îţi cheltui puterile ca să îi ajuţi pe alţii, cu atât ţi le sporeşti, de fapt, şi pe cât le economiseşti doar pentru tine, cu atât le risipeşti”. Radu Mărculescu a sprijinit tot drumul şi alt ostatic, împuşcat în gât, care s-a încăpăţânat să nu moară.

Actori pentru propagandă

Câte amintiri nu i-au rămas din acel drum, parcă infinit. A privit, cutremurat, cum s-au stins doi ofiţeri, sportivi de performanţă, gimnaşti. Mărculescu îi invidia pentru condiţia lor fizică. Era sigur că vor rezista, iar el, un pişpiriu, va muri. A fost invers. Gimanaştii au cedat repede. Camarazii sublocotenentului mărşăluiau în pas cu moartea.

Când unora le apăreau pete albe pe faţă, de la îngheţ, ceilalţi le dădeau palme până le înroşeau obrajii şi îi readuceau în lumea celor vii. Halucinaţiile deveniseră ceva curent: vedeau oraşe care nu existau. Pe Mărculescu l-a urmărit multă vreme povestea tragică a soldatului Brânduş, care a zbughit-o pe o potecă, strigând că aleargă spre grădina copilăriei lui, unde îl aşteaptă mama.

Deja o vedea mestecând o mămăligă în ceaunul de pe foc. Gărzile l-au împuşcat în timp ce fugea, printr-un vis, spre salcâmii copilăriei. Atunci, lui Radu Mărculescu i s-a părut că vede ”cum sufletul s-a desprins de el, urcând spre cer ca un abur de mămăligă din ceaunul maică-sii”. Oamenii-şacali atât aşteptau: să mai apară un mort, să-l uşureze de haine şi încălţăminte.

Coloana a trecut şi pe lângă o bază aviatică, plină de tineri, bărbaţi şi femei, bine-îmbrăcaţi şi hrăniţi, plesnind de sănătate. Erau actori, se filma o scenă pentru mincinoasa propagandă bolşevică.

”Timpul meu s-a oprit”

Pe conducătorul coloanei îl chema Dvoeglazov. După incidentul de la pârâu, pentru a evita o nouă vărsare masivă de sânge, sovieticul l-a ales chiar pe Mărculescu să organizeze şirurile de prizionieri. Au ajuns la miraculoasa gară fără alte incidente de masă. Dvoeglazov era şi el profesor. Preda contabilitatea la un liceu din Taşkent.

Faţă de brutele celălalte, profesorul de contabilitate era un domn. Nu avea niciun ceas la încheietură. Radu Mărculescu a făcut atunci un gest rar: i l-a dat pe al lui. Oricum l-ar fi pierdut la următoarea percheziţie. Însă, ca în tot ce a făcut sublocotenentul în detenţie, exista o semnificaţie mai adâncă. Mărculescu şi-a motivat aşa darul: ”Timpul meu oricum s-a oprit şi nu va mai porni din loc decât atunci când voi fi liber”.

Poveştile salveză vieţi

Drumul în bou-vagoane, douăsprezece zile pe căile ferate ruseşti, spre prima destinaţie a captivităţii, lagărul de la Tambov, a devenit un exerciţiu care arată puterea nelimitată a fanteziei. O lecţie despre cum poveştile ”exorcizează moartea”. Radu Mărculescu vedea cum i se sting camarazii de foame şi disperare, înghesuiţi unii în alţii ca vitele.

Dintr-o întâmplare s-a născut un joc. Jocul care i-a salvat. Într-o noapte au început să spună poveşti. Iar în noaptea aceea n-a mai murit nimeni. Pentru profesor, vagonul îşi pierduse conturul real. Devenise sala de curs a clasei a VIII-a A, aşa cum o lăsase: ”cu pereţii albi şi tabla neştearsă, cu portretele Regelui şi mareşalului Antonescu pe perete”.

MASACRU

Avalanşa foamei şi un Katin anonim Constantin Puiu Atanasiu e o figură a Rezistenţei române din lagăre. Avocat în civilie, Puiu a trăit momente dincolo de şocant, păstrate acum doar în memoria lui ”Răducu” Mărculescu, într-o casă din Dorobanţi pe lângă care am trecut de atâtea ori, fără să  ştim că istoria e acolo, înăuntru. Când a căzut prizionier, Atanasiu a urmat un marş asemănător cu cel îndurat Mărculescu, terminat însă cu o tragedie.

În povestea lui Puiu, mulţimea prizonierilor, înnebunită de foame, a scăpat de sub control când a trecut pe lângă un sat dintr-o vale. ”Mâncare!” au urlat ei şi au năvălit, într-o avalanşă nebună, peste săteni, răsturnând coteţele, cămările şi podurile. Au înfulecat, cu fulgi cu tot, raţe, gâşte, găini.

Un porc mâncat de viu

Atanasiu le-a povestit camarazilor de lagăr, iar Mărculescu redă fidel, secvenţe cum nu şi-au imaginat nici cei mai bolnavi regizori de la Hollywood: ”Un porc a fost mâncat de viu, tăiat cu satârul, bucată cu bucată”. În lupta dintre oamenii înfometaţi pentru o bucată de hrană, Puiu Atanasiu nu s-a ales decât cu o varză murată.

Ghiftuiţi, prizonierii aparent norocoşi s-au culcat în paturile sătenilor care o zbughiseră pe geam, terifiaţi. Atanasiu şi un alt sergent au avut înţelepciunea să se întoarcă repede în drum, de unde se spărsese coloana. Realizaseră că prizonierii vor plăti scump îndrăzneala de a scăpa o clipă din ghearele Fratelui cel Mare, Roşu şi Dement.

Când sovieticii au venit cu întăriri şi i-au găsit în drum, i-au cruţat. În schimb, pe cei care participaseră la orgia culinară din sat i-a aşteptat moartea, fără recurs. Au fost scenele de coşmar ale unui adevărat Katin anonim în geografia ororilor aduse de acest război gândit parcă de Satan însuşi.

Un masacru în masă: s-a tras cu bestialitate în toţi prizonierii, încă adormiţi după festinul pantagruelic. Au rămas în urmă casele sătenilor pline de cadavre şi sânge. Plus istoria devorată de foamea unei mulţimi de mii de oameni lihniţi.

                                                          

MOMENTE ANTOLOGICE

”Bazarul iluziilor” şi Conferinţa de la Yalta

În afară de spectacolele de spălare a creierelor cu şamponul ideologiei roşii, prizonierii aveau şi dreptul de a pune în scenă creaţii proprii. Regizor talentat, Mărculescu a devenit repede vedeta artistică a lagărului. În 1945, pe scena umilă de la Oranki, s-a jucat, şapte seri la rând, o operă scrisă de profesorul român: ”Bazarul iluziilor”. O parodie subtilă a ”Marii Utopii comuniste, care va umple veacul cu uriaşa ei minciună”.

Cele şapte reprezentaţii s-au dat între 4 şi 11 februarie. Printr-un pervers joc al sorţii, tot atunci se juca la Yalta o conferinţă a iluziilor, când s-au retrasat hărţi şi s-a sacrificat destinul unei jumătăţi de Continent. Iluzii grave care condamnau sute de milioane de oameni să devină oameni noi în falsa libertate din marele lagăr socialist. Spectacolul lui Mărculescu a fost oprit, evident, de cenzura care nu ocolea nici scenele prizonierilor.

ISTORIA SEXUALITĂŢII, FAZA PE COLHOZ

Femeile sovietice în vreme de război: ”Vrem bărbaţi, nu demnitate!”

Fiecare prizonier avea povestioara lui savuroasă, la care ţinea într-un chip aparte. A sublocotenentului de artilerie Mitică Grama rescrie istoria sexualităţii în vreme de război. Acţiunea se petrece într-un sat de lângă Oranki în care prizionierii formau brigăzi de cosaşi şi contribuiau la bunăstarea colhozului local. Satul era distrus demografic: 80% erau femei, restul - bătrâni, invalizi, copii.

Aşa că n-a fost mult până când doamnele au început să-i exploateze sexual pe cosaşi (care erau cel mai bine hrăniţi dintre ostatici). Au venit sarcinile şi conflictele, ireconciliabile, între gravidele care purtau fructul iubirii cu acelaşi cosaş. Păruielile frecvente între doamnele sovietice au ajuns la urechile ciulite ale autorităţilor.

Politrucii fug când văd ”ruşinea”

Continuarea e în sala de solemnităţi a colhozului, unde s-a convocat o mare adunare, rămasă epocală. Doamnele au fost înfierate că, în vreme ce bărbaţii lor s-au acoperit de slavă în război, sângerând pentru ţară, ele ce fac? Decad din statura morală a femeilor sovietice? Unde le e demnitatea? Femeile, însă, nu mai dădeau doi bani pe lecţiile primare de comunism şi s-au dezlănţuit, urlând: ”Vrem bărbaţi, nu demnitate!” sau ”Faceţi-ne voi ce trebuie!”.

Sau: ”Daţi-ne soţii noştri înapoi, dacă bărbaţii ăştia nu vă plac!”. Apoi, ca turbate, şi-au ridicat fustele arătând ”ruşinea” procurorului şi onoraţilor membri ai prezidiului. O sală mare de solemnităţi a unui colhoz gemând sub femeile isterizate care-şi arătau ”şi faţa, şi dosul” politrucilor care fugeau, speriaţi! Aşa ceva nici Lenin nu prevăzuse în manualele micilor şi marilor comunişti.

CÂND UN CHIŞTOC UCIDE Viaţa dincolo de sârma ghimpată

Radu Mărculescu şi-a dus anii grei de prizonierat prin lagăre unde sinistrul cotidianului cenuşiu şi înălţările spirituale mergeau umăr la umăr, în eterna confruntare dintre rău şi bine. A văzut şi cum căpitanul Nicolae Popescu-Tudor a sfidat-o pe Ana Pauker, ”cât era de mare şi ciolănoasă”. Venise să cumpere suflete pentru Divizia ”Tudor Vladimirescu”, să militeze printre ofiţeri, cu vocabularul îngust al limbii de lemen.

Să-i convingă să lupte alături de ”glorioasa Armată Roşie eliebratoare” pentru ”salvarea ţării noastre de ocupantul fascist”. Căpitanul i-a dat o replică de mare profunzime, cât un trist rezumat în avans al următoarei jumătăţi de secol: ”Eliberarea de ocupantul fascist nu ascunde decât eliberarea României de români şi robirea ţării noastre pe termen nelimitat sub sovietici”.

Mărculescu a văzut şi cum un prizionier român şi-a dat viaţa pentru un chiştoc, cerşindu-l de la un paznic până l-a primit la pachet cu un glonţ în cap. În Crăciunul din 1949, la Odessa, ostaticii români obosiseră să mai sărbătorească naşterea unui Mântuitor care parcă îi uitase.

Atunci, pentru prima oară, Mărculescu şi-a ieşit de tot din fire: ”Fraţilor, împotriva cui faceţi voi grevă? Împotriva lui Dumnezeu? Împotriva lui Iisus care şi-a permis să se nască acum când suntem noi amărâţi?”. Şi i-a rugat pe toţi să se bucure măcar în ”ceasul sfânt”: ”Dacă nu ne bucurăm înseamnă că am capitulat”. S-a lăsat tăcerea şi au început, toţi, să murmure rugăciuni.

Citiţi şi: Primul episod – Românii care nu şi-au vândut sufletele Editorial - Profesorul de onoare