În noiembrie 2001 eram la Cluj, într-o librărie elegantă, inaugurată de curând, unde, între alţii, am rostit câteva cuvinte cu prilejul lansării unei cărţi.
Acum, la sfârşitul lui noiembrie ’89 sau începutul lui decembrie, lacul era îngheţat şi câmpurile dimprejur acoperite de zăpadă. Mânăstirea era la un kilometru depărtare de şosea, de lume nu ne legau decât radioul şi telefonul, prin care într-o seară diaconul Ciprian de la Palat îl prevenise pe stareţ că Patriarhul plecase înspre Căldăruşani. Vestea nu prea ne convenea, întrucât ne strica tabietul. Peste o jumătate de ceas apăreau două maşini – Întâistătătorul şi câţiva stareţi de la mânăstirile din Moldova, cărora acesta le-a povestit la masă mai puţin despre vizita pe care tocmai o făcuse în India şi mai mult despre vizita la Papă, în pofida opoziţiei ambasadorului român la Roma, despre care vorbea ca de un şofer sau valet. Egumenii moldoveni ascultau surprinşi şi mi se părea şi mie că era ceva nou, oricum schimbat, în tonul Patriarhului.
De câte ori am recitit expresia „vătuita locuinţă a lui Pantazi”, ulterior anului 1989, mi-a revenit în minte odaia din stăreţia de la Căldăruşani. În jurul mesei din cameră erau patru scaune Empire, îmbrăcate în catifea roşie şi cu spetezele ondulate. Se găsesc nespus de multe asemenea fotolii pe la mânăstirile noastre. Întrucât instalaţia de încălzire se defectase, umpleam întruna soba cu lemne şi temperatura din cameră depăşea 25 de grade (acasă erau cel mult 10 grade). Şi, tot ca atunci când Povestitorul din Craii… a locuit o săptămână la Pantazi, „masa era mereu pusă”. Aceasta deoarece eu mă sculam mai târziu decât stareţul, care pleca apoi la biserică sau la treburile sale administrative. Lectura mea în acele zece zile au fost două volume corpolente de aforisme patristice, în manuscris, alcătuite de studenţii teologi din Sibiu. Citeam şi transcriam din ele până dimineaţă. Mi se întâmpla să meditez îndelung asupra unei cugetări, cum ar fi aceea în care Sf. Ioan Scărarul spune că pacea este de patru ori mai mare decât dreptatea.
Şederea pentru o vreme la o mânăstire nu era pentru mine o noutate; stătusem şi în alte rânduri la Căldăruşani şi locuisem în aceeaşi odaie, în toate anotimpurile. Însă abia acum trăiam senzaţia definită abia ulterior, după ce am găsit expresia la Noica: sentimentul că timpul îmi aparţinea. Mai ales după ce renunţasem la radio şi la telefon.
Ne puteți urmări și pe Google News
„Timpul e, aşa, ca o făptură”, i-a spus un ţăran unui etnolog. Aşa mi s-a părut şi mie perioada de zece zile petrecută atunci la Căldăruşani, pentru că m-am simţit fericit fără motiv. O epocă urâtă se sfârşea luându-şi rămas-bun – cel puţin de la mine – în felul acesta. Au venit apoi răsturnările din decembrie ’89. Peste vreo 40 de zile, la începutul lui februarie ’90, eram din nou la Căldăruşani, însă nu-mi găseam locul. A doua zi dimineaţa, abia aşteptam să plec spre Bucureşti. Parcă trecuseră ani, nu o lună şi jumătate. Pentru că trăisem şi eu ceea ce ştiam numai din cărţi: cum e să resimţi asupra ta evenimentul istoric. Apoi, ani în şir, mi s-a părut că trăiesc într-un prezent continuu în care nu se încheagă nici o amintire. Abia în primăvara lui 1997, trecând pe lângă Liceul „Dimitrie Cantemir”, mi-am amintit cu nostalgie de un restaurant particular aflat în apropiere, pe Strada Eminescu, o grădină de vară la care mergeam nopţile cu câţiva prieteni, în ’91-’92, şi am rămas consternat constatând că pot să am şi amintiri ulterioare anului 1989.
Recomandările noastre
