Primăria Timișoara organizează azi un spectacol cu Ion Caramitru și Maia Morgenstern, la care va asista și președintele Klaus Iohannis. Maghiarii, în frunte cu fostul pastor reformat Laszlo Tokes, au început ”evenimente comemorative la 30 de ani de la izbucnirea Revoluţiei de la Timişoara” în data de 12 decembrie, și l-au invitat pe Viktor Orbán, primul ministru al Ungariei.

Un profesor de istorie rănit la Revoluție a descoperit peste 30 de erori numai într-un singur volum care prezintă istoria evenimentelor din decembrie 1989. Profesorul Adrian Kali reclamă faptul că istoria națională nu e materie obligatorie de Bacalaureat și, ca atare, remarcă dezinteresul major al noii generații.

Într-o eră a internetului, oricine caută online resurse veridice legate de revoluție nu le găsește într-un format accesibil. O simplă căutare a listei cu numele morților de la Timișoara din 1989 te duce la mai multe surse, în care atât numărul victimelor e variabil, cât și numele acestora.

La 30 de ani de la Revoluție, primul oraș eliberat de comunism se prezintă vizitatorului ca un imens bâlci de Crăciun, cu deja tradiționala cupolă de beculețe în centru, și cu frigidere de Coca Cola în fața plăcii de bronz cu textul Proclamației de la Timișoara.

Abia anul acesta autoritățile au realizat un schimb de proprietăți și au stabilit clădirea în care va ființa Muzeul Revoluției Române. Și tot abia anul acesta autoritățile au ajuns să se gândească serios la necesitatea editării primului manual școlar care să prezinte clar istoria Revoluției din decembrie 1989.

După 30 de ani au rămas multe enigmele care au rămas neelucidate.

Teroriștii. Au fost sau nu au fost? Unii spun că au prins teroriști, că i-au predat armatei, iar armata i-a eliberat. Tot ei spun că arătau a arabi.

Neconcordanța numărului morților. Se vorbește despre căpițele de fân arse în cartierul Freidorf unde se presupune că ar fi ars și cadavre ale unor martiri ai revoluției. Dar nu s-au găsit resturi umane niciodată.

Avioanele care au dus ”berbecuți” în Iordania. Erau saci albi, de fapt, pătați cu sânge. Până la căderea lui Ceaușescu se spune că au decolat de la Timișoara mai multe astfel de avioane, inclusiv pe data de 26 decembrie 1989. În zona Timișului a existat cel mai mare combinat de creșterea porcilor, nicidecum creștere intensivă de ovine.

Groapa comună de la Cimitirul Eroilor și morții de la Cimiturul Săracilor. În primul au fost deshumate 11 cadavre sustrase de la morgă în data de 27 decembrie. Vasile Boțoc, tatăl uneia dintre victime, a aflat că fiica sa ar putea fi îngropată acolo. Printre morți a fost descoperit și Sorinel Leia, împușcat la Catedrală. S-au făcut deshumări și în celălalt cimitir, unde au fost găsite trupuri în putrefacție. Aici s-a vorbit de mutilarea cadavrelor, pentru a nu fi recunoscute, însă, gradul de descompunere indică mai degrabă faptul că erau acolo de mai mult timp. În acest context s-a vorbit despre copii scoși din pântecele femeilor gravide ucise, dar revoluționarii susțin că în realitate a fost vorba de cadavrul unui bebeluș care, la deshumare, a fost pur și simplu poziționat peste cel al unei femei.

Evacuarea pastorului Tokes

Totul începe în seara de 15 decembrie 1989, în fața Bisericii Reformate de pe strada Timotei Cipariu (Piața Maria). Enoriașii au venit să asiste la evacuarea pastorului lor, Laszlo Tokes, pentru ca acesta să nu fie luat de Securitate fără martori.

Pastorul era cunoscut că vorbea împotriva regimului, însă interviul său, difuzat de Magyar Televízió în data de 11 decembrie 1989, îi alertase pe comuniști. Tot ce dorea Tokes era să rămână preot la Timișoara, iar acest lucru îl obținuse, în scris, în aceeași zi, de la primarul Petre Moț, care a ajuns, spre seară, la locuința pastorului care era în cadrul Bisericii Reformate.

”Mă numesc Zăgănescu. Jos Ceaușescu!”

În după-amiaza zilei de 16 decembrie 1989, oamenii au venit din nou în fața Bisericii Reformate. Tokes le-a spus să se ducă acasă, să nu îi facă probleme. Veniseră timișoreni care nu erau de credință reformată. Aproape în surdină cineva a strigat ”Jos Ceaușescu”. Mulțimea a blocat liniile de tramvai în momentul în care dinspre centru venise unul care a oprit în stație.

În același timp, a ajuns un al doilea tramvai, din sens opus, vatmanul oprind pentru a schimba macazul. Prinzând curaj, un cunoscut al poetului Ion Monoran, s-a urcat pe tampoanele unuia din tramvaie și s-a adresat mulțimii: ”Mie nu mi-e frică. Mă numesc Daniel Zăgănescu. Jos Ceușescu! Vă rog, scandaţi împreună cu mine: Jos Ceauşescu!”. A urmat un moment de linişte, după care întreaga piaţă s-a umplut de un vacarm de nedescris. Revoluția începuse.

Luptele de la Comitetul Județean al PCR

După momentul tramvaielor oprite, manifestanții au prins curaj și au pornit, în grup, spre Comitetul Județean al PCR, actualul sediu al Prefecturii și Consiliului Județean Timiș. Printre ei se infiltraseră securiști în civil care instigau la distrugeri. Una din femeile care lucra la Alimentara din Piața Maria povestește că ”au venit oameni și au spart vitrinele. Aveau lanțuri în mâini”.

Securitatea și Miliția își activaseră toți informatorii să iasă în oraș. Erau așa de mulți încât Miliției i-a fost de-a dreptul greu să îi deosebească de protestatari, când a început arestările. ”Pe măsură ce îi prindeam, ne confruntăm cu o situaţie incredibilă: am estimat a doua zi la raport, pe baza acumulării totalităţii informaţiilor de la oamenii mei, că cel puţin 20% din cei prinşi seara şi noaptea (n.r. în 16 decembrie 1989), la primele asalturi, erau informatori ai Securităţii şi Miliţiei, colaboratori din reţele. (…) Numai eu am eliberat cinci în Piaţa Circumvalutiunii”, a relatat Nicolae Mavru, fostul șef al Filajului Securității Timiș într-un interviu.

Când au ajuns în fața clădirii CJ al PCR manifestanții au fost așteptați de o mașină de pompieri care avea sarcina să pună tunul de apă pe ei, ca să îi îndepărteze, dar șoferul a fost convins să plece. Au intervenit scutierii care au aruncat fiole cu gaze lacrimogene. Câțiva protestatari au reușit să dea jos de pe clădire simbolul comunist secera și ciocanul, și un steag al PCR.

După o scurtă răfuială, s-au format mai multe coloane care au pornit spre celelate părți ale orașului. Manifestanții sperau să îi cheme pe ceilalți timișoreni să li se alăture: muncitori din fabrici, studenți. Aceștia din urmă fuseseră închiși în cămine, și erau păziți de profesori și securiști.

Milițienii operau arestări masive. Arestaţii care nu erau sub acoperire, au fost duşi la Miliţie, la Securitate sau la Penitenciar, anchetaţi şi, mulţi dintre ei, torturaţi. În cursul nopţii de 16 spre 17 decembrie pastorul Laszlo Tokes a fost ridicat din locuinţa de serviciu, toate ieşirile din oraş au fost blocate.

Timişoara a fost izolată de restul ţării, în timp ce luptele de stradă au continuat și abia pe 20 decembrie trimișii lui Ceușescu au ajuns la Timișoara pentru a negocia cu revoluționarii. În urma acestei întâlniri a fost scrisă ”Lista lui Savu”, o înșiruire de revendicări creionată de Ioan Savu, un angajat la Aprovizionare la Fabrica de detergenți, cel mai vocal dintre revoluționari.

Primii morți

Primul om mort în Revoluție a fost o pensionară, Irma Rozalia Pop, de 60 de ani, care, în zona Podului Decebal a fost călcată de un TAB. Femeia, care fusese la cumpărături, se întorcea acasă cu plasele în mâini și a traversat strada, fiind surprinsă de mașina militară pusă să dea ture, între Universitate și podul aflat înainte de sediul CJ al PCR, pentru a speria manifestanții.

TAB-ul a strivit-o de-a dreptul. La prânz, în Piața Libertății s-a înregistrat primul martir împușcat, Lepa Bărbat, o contabilă de 40 de ani, care se afla împreună cu soțul și fiica minoră. S-a tras din clădirea care acum va deveni Muzeul Revoluției.

Măcelul

Duminica de 17 decembrie 1989 a fost ziua măcelului la Timișoara. Practic, revolta timișorenilor a fost înecată în sânge. Ceaușescu ordonase să se folosească muniție de război împotriva oamenilor. Au murit 66 de oameni, iar aproape 200 au fost răniți. Nimeni nu își putea imagina că soldații militari în termen, practic niște copii de 18 ani, împușcau oameni.

Ca să se apere de gloanțe, demonstranţii din Piaţa Operei au urcat cu un drapel pe treptele Catedralei. Ușa era închisă. Și-au făcut curaj şi au început să cânte „Hora Unirii” şi „Deşteaptă-te române”. ”Când am strigat “Soldaţi, uniţi-vă cu noi!” cei de pe TAB-uri au trecut pentru a împrăştia mulţimea. Milițienii au tras. Mai întâi foc de avertisment, apoi o rafală de jos în sus”, povestea revoluționarul Avram Gliguță.

Au căzut ”vreo 20-30 de demonstranţi. O fată de vreo 20 de ani a murit pe loc, chiar lângă mine, fiind împuşcată în piept. Eu am fost, mai întâi, nimerit de glonţ în umăr, şi apoi de altul în piciorul stâng”, relatează pictorul Emeric Antal. Haosul era general. Pe linia de tramvai un TAB a trecut peste o femeie ucigând-o pe loc. Din cei împușcați la Catedrală opt au murit în aceeași zi. Se trăgea și în alte locuri. Alți oameni au căzut pe Podul Decebal sau în apropiere de Complexul Studențesc.

”Noi veneam în coloană spre podul Decebal. Strada era în beznă. Eram în fruntea coloanei, braț la braț cu o prietenă. Am văzut de departe un licăr, de la o țigară aprinsă de un ofițer, care stătea jos, pe marginea drumului. La un moment dat a aruncat țigara și s-a tras. Prietena mea a căzut. Moartă. Apoi piciorul meu a dispărut. Practic rămăsese un sac de piele plin cu carne și oase tocate. S-a tras cu glonț exploziv”, povestește revoluționarul Dan Gavra.

Profesorul de istorie Adrian Kali a fost împușcat în spate de două ori. ”Am simțit ca o lovitură de picior în spate. De fapt îmi explodase spatele. M-am ridicat să apăr un prieten și am primit al doilea glonț. Pe acesta l-am simțit ca pe un burghiu care a intrat în carne. (…) La Spitalul Județean am intrat într-o cameră de selectare a răniților. Pe jos băltea apă cu sânge. Au venit niște tineri în halate albe și un medic african.

Unul ne-a spus ”e groasă, încercați să ieșiți de aici”. Am înțeles abia când a intrat o domnișoară cu un registru și a început să noteze numele noastre, iar un tânăr, împușcat în picior, a scos buletinul și a încercat să mănânce prima pagină. Am fost urcat de un prieten într-o salvare iar când am părăsit curtea spitalului începuse să se tragă după noi”, povestește Kali.

În noaptea de 18/19 decembrie 1989, din morga Spitalului Judeţean Timiş au fost furate trupurile celor împușcați mortal la demonstrații. 43 de cadavre au fost încărcate într-o autoizotermă şi duse la crematoriul din Capitală.

Greva muncitorilor de la ELBA

Prima fabrică ce a intrat în grevă a fost Electrobanat – ELBA, pe 19 decembrie 1989. ”Dacă ELBA nu ar fi declanșat greva, s-ar fi stins totul”, povestea Kali. Cele mai curajoase au fost femeile. Ele au fost primele care au părăsit secțiile fabricii de baterii și corpuri de iluminat, venind în curtea fabricii. Apoi au ieșit și bărbații. Rapid, curtea s-a umplut.

Curajul oamenilor care au reușit să forțeze porțile intreprinderii și să pornească spre centrul Timișoarei a reaprins flacăra revoluţiei. O zi după, în 20 decembrie, muncitorii de la toate fabricile din oraş au ieşit încolonaţi spre centru. Erau peste 100.000 de timişoreni care zile în șir au manifestat în Piața Operei. Ei au declarat că Timișoara a fost eliberată de comunism. Au îngenuncheat, cu fața spre Catedrala Mitropolitană și toți, ca unul, s-au rugat: ”Tatăl Nostru care ești în ceruri”.

Azi, prima fabrică ce a intrat în grevă la Revoluție a fost mutată pe o platformă industrială, iar cea veche a fost demolată, pentru a face loc unui proiect imobiliar modern.

Surse foto: Adrian Kali (arhivă Revoluție) și Adrian Pîclișan