"Mircea, fă-te că lucrezi!"
Îndemnul pe care Ion Caramitru i l-a adresat lui Mircea Dinescu înainte de intrarea în direct la TVR după fuga lui Ceauşescu e fraza-cheie a României postdecembriste. E fraza-cheie a României de acum şi dintotdeauna. Să nu ne facem iluzii: românii mimează. Constanta acestui popor e furatul căciulii. Puţini români (dar remarcabili!) s-au luat în serios şi au forţat ieşirea din starea de bălăceală. Din păcate pentru acest popor, şi mai puţini dintre aceştia au făcut politică, adică s-au implicat în treburile cetăţii.
Alegerile care se apropie se anunţă a fi un nou prilej de sictir şi atât. Uninominal sau pe liste, partidele vin cu acelaşi gen de figuri. Ce şanse reale au cei din afara sistemului să intre în sistem şi să-l schimbe în bine? Aproape nule. Ce forţă trebuie să aibă un altfel de politician astfel încât să se impună şi să impună standarde diferite de prăfuiala obişnuită? Sunt suficiente talentul, inteligenţa, norocul, îndrăzneala, conjunctura? Ajunge să ai tupeu, lipsă de scrupule, proptele? Secretul e pupincurismul, lichelismul, descendenţa (un amic are darul de a găsi legături securistice în orice persoană publică mai răsărită)? Sau mai e nevoie şi de altceva? Şi dacă da, de ce anume? Îmi pun ades aceste întrebări. Care e secretul succesului? Şi care e secretul succesului veritabil? Acum, întrebarea vizează succesul în politică. Recent, doi tineri de 27 de ani anunţau că vor candida, din partea unui partid important, pentru Camera Deputaţilor. De acord, probabil că au fost acceptaţi fiindcă în colegiile respective, care se află în sectorul 3, nu a avut curaj să candideze niciun politician barosan (toate sondajele spun că acolo vor câştiga detaşat cei de sub sigla PDL, aproape oricine ar fi ei).
Chiar şi aşa, pornind cu şanse minuscule, cei doi au o şansă nesperată de a face ceva. De a ieşi din capcana lui „Mircea, fă-te că lucrezi!“. Nu-mi dau seama încă în ce măsură conştientizează cei doi acest lucru. Faptul că au ştiut să se facă remarcaţi e un plus important. Oamenii aşteptau de mult aşa ceva: figuri noi, tinere, promiţătoare. Pentru că oamenii aşteaptă mereu speranţă.
Personal, nu am încredere în ideea de a monta un webcam în casă şi de a transmite non-stop imagini din cămin, sub deviza că n-ai nimic de ascuns. Nu o consider destul de puternică şi poate fi, oricând, suspectată de ipocrizie. Nu cred nici că proiectele propuse până acum de cei doi sunt esenţiale şi cu potenţial mare de atragere de voturi (de exemplu, stoparea petrecerilor zgomotoase dintre blocuri). Dar cred că tocmai aceste „imperfecţiuni“ pot să se dovedească atuuri. Pentru că, îmi place să cred, un secret al succesului politic poate fi, la un moment dat, chiar şi un anumit dram de inocenţă, dacă acesta e înţeles ca sinceritate şi bună intenţie. Fireşte, nu e suficient. E nevoie de proiecte concrete, e nevoie de mize, dar de unele cu adevă rat importante. E nevoie de mesaje clare, simple, puternice. Problemele României şi ale românilor pleacă de la mimare. Pe vremea comuniştilor, umbla o vorbă: „Eu mă fac că muncesc, ei se fac că mă plătesc“. De aici decurge corupţia. De aici, batjocorirea proprietăţii, una dintre valorile fundamentale ale unui stat puternic. De aici, batjocorirea valorilor. De aici, lipsa mândriei de a fi român. Sunt tot atâtea teme pe care se pot construi proiecte concrete, importante. Numai pornind de aici se poate ieşi din bălăceală.