O situație paradoxală de război hibrid, pusă pe seama Iranului, după ce tensiunile între Washington și Teheran au crescut dramatic. Și toate vin după ce toate personalitățile din Administrația Trump care s-au opus pe parcurs abordării contondente a relației cu Iranul au dispărut din administrație, de la fostul Secretar al Pentagonului generalul (r) James Mattis, la ultimul secretar interimar al Apărării, Patrick Shanahan, retras miercuri de la nominalizare.

Datele pe care le avem provin din surse anglo-americane, care includ și un film dat publicității. Două petroliere, unul norvegian – Front Altair și unul japonez, Kokuga Courageous, au înregistrat explozii la coca navei la primele ore ale dimineții de 13 iunie. Într-un caz, a fost văzută o mina neexplodată, lipită pe navă – recuperată de un echipaj iranian, iar în altul, un magnet care ținea mina a fost identificat. Echipajele au fost evacuate în siguranță, într-un caz ele relatând că ar fi observat o lovitură venită de la un dispozitiv zburator care a lovit nava. Cele două nave transportau nafta din Emiratele Arabe Unite în Taiwan respectiv metanol din Arabia Saudită în Singapore, produse petroliere înalt flamabile.

Ceea ce știm public provin din probe indirecte: Secretarul de stat Pompeo a afirmat că evaluarea SUA este că Iranul e responsabil de atacuri, pe baza intelligence-ului, a armelor utilizate, a nivelului de expertiză necesar pentru a executa o asemenea operațiune, a atacurilor anterioare, acum o lună, puse tot pe seama Iranului, dar și a faptului că grupurile ce țin de Iran și operează în regiune nu au resursele, profesionalismul și gradul de sofisticare necesare pentru o asemena operațiune. Și Ministrul de Externe britanic, Jeremy Hunt merge pe aceeași variantă – responsabilitatea atacurilor este aproape sigur a Iranului. Hunt susține că o ramură a Corpului Gardienilor Revoluției Islamice a atacat cele două petroliere la 13 iunie. Iranul a negat orice responsabilitate.

Cea mai convingătoare probă pare să fie înregistrarea echipajului iranian care desprindea mina neexplodată de una dintre nave, cel mai probabil pentru a evita ca să rămână probe pe coca vasului. Vasul celor care au intervenit este unul al Corpului Gardienilor Revoluției Islamice, care e mult mai dezvoltată decât marina iraniană clasică, o forță bazată pe o flotilă de vase mici, de viteză mare, greu de detectat, vase de atac înarmate cu mine, torpile și drone. Peste toate, a fost identificat faptul că aceste comandouri au făcut numeroase exerciții pentru a se antrena în asemenea operațiuni acoperite și atacuri simulate, inclusiv în proximitatea navelor americane.

Trebuie spus că nemulțumirea majoră a SUA în legătură cu Iranul – care a determinat și retragerea Washingtonului în perioada Trump din JCPOA, acordul nuclear iranian semnat în 2015 de Barack Obama – vine din absența în acord a angajamentelor Iranului pentru celelalte componente supărătoare ale activităților sale în regiune, care au devenit tot mai deranjante: rachete balistice testate și dezvoltate, implicarea în Regiunea Orientului Mijlociu în mai toate statele, de la Siria, Yemen la susținerea Hezbollah și Hamas sau dezvoltări în terțe state și vânzări de arme, cu precădere rachete, către grupările ce vizează Israelul, susținerea războiului sectar sunnit-șiit, dominația în Irak, menținerea lui Al Assad în Siria cu proprii soldați carne de tun și coloana vertebrală a actualei Armate și securități siriene, susținerea Hezbollahului libanez. Practic, azi Iranul a ajuns cu influența la Mediterana, iar instrumentele și dependenții de el au încercuit Israelul. Nu întâmplător, Tel Avivul lansează atacuri periodice în Siria și distruge centre de comandă iraniene sau livrări de arme, depozite sau transfer de rachete Iran-Hezbollah.

Pe acest fond, Administrația Trump a dorit un acord mai puternic, care să resolve toate aceste teme pendinte. Cum Iranul nu a dorit să negocieze, s-a ajuns la sancțiunile care s-au dovedit un instrument atât de puternic încât din luna mai, nu mai există posibilități și excepții în livrarea de petrol și gaze iraniene, cu excepția Armeniei. Iranul e sufocat până într-atât încât președintele Rouhani invocă genocidul și atacuri împotriva umanității prin blocarea de către SUA a principalelor surse de hrană către populație, ca urmare a sancțiunilor. Dar de aici la inconștiența atacurilor directe este un drum suficient de lung.

Este greu de negat, dar și greu de probat responsabilitatea iraniană, dincolo de orice dubiu. Datele sunt convingătoare, dar totuși ceva pare să nu se lege. E prea ostentativ, prea direct, prea necugetat, prea provocator. Da, poate pe asta a mizat Iranul și a sacrificat orice capacitate de a nega expunându-se public cu aceste atacuri. Dar cred că trebuie luate în considerare alte două ipoteze. Mai întâi, că nu statul iranian, ci o anumită grupare radicală și relative autonomă să fi determinat atacul, ca aefect al rivalității între moderați și conservatori la Teheran, rivalitate amplificată de actuala criză economică iraniană determinată de sancțiuni și aplicarea lor strictă și generală. Iranul e suficient de încăpățânat să nu negocieze cu SUA, gest pe care-l interpretează ca fiind o abdicare, o cedare definitivă, predarea sa. În lipsă de dialog, orice neînțelegere poate duce la conflict.

Pe de altă parte, trebuie să ne gândim și la ipoteza terțului implicat, un terț interesat de războiul SUA-Iran. Un terț care ar trebui să fie stat, puternic, sofisticat, cu puternice influențe în Iran pentru a-și procura echipa de atac sub steag fals, iranian, echipă care să reacționeze la doleanța terțului, nu a statului iranian. Emiratele Arabe Unite au vorbit despre o entitate statală implicată, nenumită. Dar în regiune ar putea fi profesioniști, sofisticați și pregătiți care să joace scena atacului iranian, inclusiv cu episodul îndepărtării minei în fața camerelor, tocmai pentru a crea aparența credibilă. A determina confuzia. A furniza proba. Și a antrena America în Război în Golf. Cu scopul de a crește prețul petrolului și a-și rezolva rivalitățile cu Iranul.

 

Te-ar putea interesa și: