CAIUS DOBRESCU: "Vehemenţa cu care Parlamentul României s-a unit într-un gest de fermă condamnare a declaraţiei kosovare de independenţă revelează o profundă confuzie morală şi intelectuală."
Vehemenţa cu care Parlamentul României s-a unit într-un gest de fermă condamnare a declaraţiei kosovare de independenţă revelează o profundă confuzie morală şi intelectuală. Identificarea reflexă a Transilvaniei de astăzi cu provincia Kosovo ne arată consecinţele grave ale incapacităţii de a face, cu discernământ, analogii politico-istorice. Pentru a înţelege ce se întâmplă în Kosovo nu ajunge să ne raportăm la convulsiile politice survenite în Balcani şi în Europa de Est în ultimul deceniu şi jumătate, ci este util şi corect să luăm în calcul procesul general de creare a naţiunilor moderne în Europa.
Analogia istoric-corectă nu este aceea dintre lupta românilor şi lupta sârbilor pentru statul etnic, ci aceea dintre România şi Imperiul Austro- Ungar, la sfârşitul Primului Război Mondial. Situaţia provinciei Kosovo trebuie comparată nu cu situaţia Transilvaniei contemporane, ci cu aceea a Transilvaniei de la 1 decembrie 1918. Să nu uităm că această provincie a revenit României nu în virtutea continuităţii daco-romane, ci în baza principiului democratic conform căruia nu elitele nobiliare, ci majoritatea trebuie să decidă destinul unei comunităţi. Majoritatea ardelenilor fiind de etnie română, principiul a funcţionat în favoarea unirii cu Regatul României. Preeminenţa valorilor democratice a fost impusă atunci de Statele Unite, poziţia americană fiind absolut aceeaşi astăzi, în chestiunea drepturilor de autodeterminare ale naţiunii albaneze din Kosovo. Ceea ce înseamnă că punerea la îndoială a deciziei parlamentului de la Priştina echivalează cu discreditarea iresponsabilă a principiilor înseşi care au prezidat naşterea României Mari.
Pe de altă parte, în măsura în care salută suveranitatea kosovară, organizaţiile politice ale maghiarilor ardeleni relegitimează, de fapt, cu entuziasm desprinderea Transilvaniei de Ungaria habsburgică în baza opţiunii majorităţii. Dacă e să se identifice cu vreunul dintre actorii evenimentelor din Kosovo, maghiarii ardeleni trebuie, în mod logic, să se gândească la minoritatea sârbă de acolo, şi să se preocupe de respectarea drepturilor acesteia la autodeterminare.
Îndoielile formulate astăzi cu privire la viabilitatea statului kosovar seamănă mult cu argumentele folosite împotriva emancipării politice a românilor din Transilvania, consideraţi de foştii lor seniori feudali ca prea primitivi pentru a guverna. Cât despre posibilitatea ca suveranitatea albaneză în Kosovo şi o eventuală Albanie Mare să afecteze grav echilibrul strategic regional, să nu uităm că asemenea pericole au fost evocate şi la ora destrămării Austro-Ungariei. Şi încă, după cum s-a dovedit, în mod justificat, fiindcă vidul de putere creat astfel în Europa Centrală a favorizat decisiv, mai târziu, expansiunea Germaniei naziste. Cu toate acestea, în ceea ce ne priveşte, nu ni s-ar fi părut odios ca raţiunile geo-strategice să fi primat asupra drepturilor noastre la autodeterminare?
Şi atunci, de unde această lipsă totală de empatie a parlamentarilor români faţă de cauza albanezilor? Un motiv este lipsa de cultură istorică. Mai puţin grav, însă, decât cel de al doilea: o gravă lipsă de valori. Incapacitatea, altfel spus, de a înţelege că naţiunea modernă se sprijină pe respectul asumat al unor drepturi şi libertăţi universale sau, oricum, universalizabile. Incapacitatea de a înţelege diferenţa dintre realismul politic şi cinismul egosit al intereselor de moment şi al instinctelor tribale.