Dragos Bucurenci: "A-i cere unei celebritati sa te ajute discret este ca si cum i-ai cere unui bancher sa te ajute fara sa-ti dea un credit sau unui ganditor s-o faca o vreme pe prostul".
Aud tot mai des ca celebritatile nu fac bine cand isi asociaza imaginea cu o cauza nobila.
Jurnalisti, oameni simpli, oameni de afaceri si, mai nou, chiar si cateva vedete vor sa ne convinga ca celebritatea nu face casa buna cu publicitatea si ca exista o cale a discretiei pe care celebritatile o pot alege atunci cand vor sa ajute.
Lucrez de trei ani in domeniul cauzelor „nobile” si am constatat pe pielea mea efectele nocive ale raspandirii acestei gogomanii. Care nu este doar contrafactuala, este si contraproductiva.
A-i cere unei celebritati sa te ajute discret este ca si cum i-ai cere unui bancher sa te ajute fara sa-ti dea un credit sau unui ganditor s-o faca o vreme pe prostul. Nu e imposibil, dar e impropriu. Bancherul are bani, ganditorul idei, specialistul pricepere, iar celebritatile au imagine. Accidental, celebritatile pot avea si alte calitati, dar nu pentru asta le iubeste publicul. Capitalul pe care vedetele il acumuleaza si il pot pune la dispozitie este imaginea lor.
Nu are rost sa ne ascundem dupa deget. Felul in care functioneaza mintea si sufletele noastre este probabil gresit. In preajma celebritatii ne simtim brusc mai usori, avem tentatia sa spunem mai usor „da” si sa facem fapte bune. Firesc ar fi sa n-avem nevoie de astfel de stimuli, dar cati dintre noi se pot lauda ca au imunitate la celebritate?
Pentru ca publicul e curios si vrea sa afle mereu detalii din viata vedetelor (iar asta nu-i de ieri, de azi - cancanuri despre vietile olimpienilor circulau si in vechea Elada), presa va prefera oricand o stire cu vedete uneia fara vedete. Iar celor mai multi dintre cei care dau bani pentru cauze nobile, fie ca sunt persoane fizice sau companii, li se pare firesc ca publicul sa afle de gestul lor.
Asa ca avem un cerc perfect: finantatorii dau bani organizatorilor, organizatorii ii cheltuiesc in interesul beneficiarilor si implica benevol cateva vedete, beneficiarii isi vad problema rezolvata, vedetele starnesc interesul presei, presa informeaza publicul, iar reputatia finantatorilor in randul publicului creste.
Imaginea este probabil singurul capital care nu respecta legea conservarii materiei: daruind imagine, sfarsesti inevitabil prin a dobandi imagine. A-i reprosa unei vedete ca-si lustruieste brandul pe seama unei campanii sociale este ca si cum i-am reprosa bancherului din exemplul de mai inainte ca acorda credite cu dobanda, sau ganditorului ca, atunci cand gandeste, respecta Principiul Tertului Exclus. E cel putin naiv si cel mult ridicol.
Putine dintre vedetele noastre inteleg ca implicarea in cauze sociale este mai mult decat o distractie de duminica: este o datorie pe care o au fata de comunitate.
Publicul are dreptul sa vada ca zeitatile laice pe care el insusi le-a creat isi folosesc magia si puterea ca sa ajute acolo unde oamenii simpli devin neputinciosi. Iar aceasta datorie trebuie consumata public, adica in spatiul unde vedetele sunt cu adevarat eficiente (vezi cazul exemplar al Mihaelei Radulescu care a strans un sfert de milion de euro in cateva zile). Atunci cand se consuma cu adevarat discret, faptele bune ale vedetelor tin de mantuirea personala. Iar publicul nu este interesat de ceea ce se intampla cu vedetele pe lumea cealalta. Poate ca nu e drept sa fie asa, dar, slava zeilor, nici in vechea Elada nu era totul perfect.