O cunostinta imi spune ca nu mai intra pe net decat ca sa verifice ce mai face fetita ei, care merge la gradinita.
Pentru cei care se intre-bau pana cand sa n-avem si noi supravegheatii nostri, am o veste buna: au aparut si in Roma-nia gradinitele cu supraveghere video. Contra unei sume modice lunare, orice parinte isi poate inchiria o bona sau chiar mai multe, impreuna cu care se poate juca de-a Big Brother. Miza este mult mai mare decat la jocul de televiziune, iar loviturile gresite le dau ocazia bonelor sa joace in nivelurile de dificul-tate ridicata: „Iarta-ma” sau „Din dragoste”.
Nu stiu cand ati ridicat ultima oara capul spre cer, dar va sfatuiesc s-o faceti la urmatoarea plimbare prin oras. Veti observa ca instalatiile de supraveghere video au devenit un mobilier urban din ce in ce mai raspandit. Oriunde te afli, altundeva decat in intimitatea propriei case, risti sa fii inregistrat si urmarit, fara voia si, de cele mai multe ori, chiar fara stiinta ta.
Din punctul meu de vedere, psihoza supravegherii video ne reda, de fapt, intr-una dintre cele mai jalnice ipostaze ale umanitatii. Benzile si cardurile magnetice care stocheaza toata aceasta informatie inutila dau marturie despre disolutia celui mai important liant dintre oameni: increderea. Mai tii minte? E creditul acela pe care i-l acordam unui semen de-al nostru atunci cand promite ca face un anumit lucru. Credit pe care suntem dispusi sa i-l extindem daca se tine de promisiune si pe care il anulam brusc daca promisiunea este incalcata.
Acest mecanism extrem de fragil si, in acelasi timp, extrem de puternic a reusit, impreuna cu inteligenta si cu limbajul articulat, sa ne scoata din epoca de piatra si sa ne ridice deasupra celorlalte animale. Obisnuiti sa automatizam totul, nu schitam niciun gest atunci cand automatele se insinueaza in ce avem noi mai propriu si mai intim.
Ceea ce promit camerele de supraveghere video este un credit in alb, nelimitat. Era supravegherii permanente incepe sub sloganul linistitor: „Nimic rau nu vi se mai poate intampla!”. In realitate, sistemele de CCTV distrug definitiv mecanismul increderii si ne redau noua insine la valoarea materiei prime din care suntem compusi. Intr-o lume supravegheata permanent, vom deveni niste individualitati anxioase, mereu atenti sa nu rupem iarba, sa nu ne aplecam peste geam, sa nu facem deranj. In locul unei increderi prudente, care ne obliga sa fim curajosi si sa ne asumam riscuri, ne lasam dominati de o frica neghioaba, care vede raufacatori la tot pasul si se retrage in spatele unei camere de luat vederi.
In toate vagoanele de tren scrie ca „e pericoloso sporgersi”, dar in prea putine facultati li se aduce aminte studentilor ca aplecarile in abis s-au dovedit mai totdeauna profitabile pe termen lung pentru umanitate. Imaginati-va ce s-ar fi intamplat daca un instrument la fel de eficient ca supravegherea video permanenta ar fi incaput pe mainile Inchizitiei.
In Spania, politia a instalat sisteme CCTV in mai toate pietele publice din Barcelona. Imaginea-efigie a acestei operatiuni, care a facut o vreme ocolul internetului, era a placutei dintr-o anume piata, pe care politistii spanioli n-o ocolisera, in ciuda denumirii sale premonitorii. Sub indicatia „zona supravegheata pe o raza de 500 de metri” se putea citi numele pietei: „Plaza de George Orwell”.