Florian Bichir: "Deşi trăim în aceeaşi lume, fiecare vede în mod diferit lucrurile".
Pe mine, de exemplu, mă întristează când aud o ştire de genul: cutărică fabrică a fost închisă pentru că avea nu ştiu câte miliarde datorie şi nu era rentabilă.
Mulţi se bucură pentru că există destui care să le explice că astfel nu mai plătesc din buzunar pentru asemenea întreprinderi nerentabile. Că portofelul lor va fi mai plin.
În timp ce unii se bucură, eu mă întristez. Pentru că nimeni nu se gândeşte la cei concediaţi, care au familii, au copii cărora trebuie să le pună ceva pe masă.
Ce vor face oamenii aceia după ce ajutorul social va fi sistat, pentru că mulţi dintre ei au vârste la care e greu să-ţi mai găseşti un loc de muncă, iar statul ăsta nu-ţi oferă şanse clare de a te recalifica.
Îmi spunea un prieten din Germania că, dacă eşti şomer şi dacă te înscrii la un curs de recalificare, statul îţi plăteşte cursurile, primeşti o sumă de bani, mă rog, tot confortul... Aţi auzit de-aşa ceva în România, pentru că eu sincer nu! În schimb, nu există politician care să nu vorbească despre „protecţie socială“. Unde-i, domnule, protecţia asta socială, c-o mănânc cu fulgi cu tot! Dacă eviţi ştirile politice şi urmăreşti celelalte domenii, unele cu mult mai interesante decât bălăcăreala asta dintre politicienii ăştia de mucava, veţi constata că trăim într-o ţară tristă. Tristă şi abătută. Sfâşiată, îndurerată de ce-i este dat să trăiască.
Ieri, un băiat de 12 ani, din comuna Valea Danului, judeţul Argeş, s-a spânzurat după ce a aflat că mama lui se întoarce la muncă în Italia. Copilul ar fi rămas singur cu sora şi cu fratele, în condiţiile în care tatăl lor i-a părăsit în urmă cu zece ani. Scrisoarea de adio pe care a lăsat-o prichindelul demonstrează o maturitate teribilă.
„Îmi pare rău că ne despărţim certaţi. Cu înmormântarea mea nu o să aveţi probleme pentru că vine omul ăla cu banii pe lemne. Sora-mea, tu să te ţii de şcoală. Mamă, tu să ai grijă de tine, că lumea e rea. Să aveţi grijă de căţel.“ Un testament care valorează cât o Doină... Iată o dramă incredibilă a acestei Românii ajunse în pragul nefericirii cronice. Ştirea a interesat prea puţină lume, găsindu-şi cu greu loc printre indianul cu zece mâini şi baba care a făcut copii cu ginerele. O ştire care demonstrează la ce nivel de abrutizare sufletească putem ajunge. Cum am devenit imuni la suferinţa celorlalţi. Cum ne-am pierdut şi ultimul dram de omenie pe care îl mai aveam în noi, după ciuma comunistă. Dacă ne-am face un examen serios de conştiinţă, cred că ne-am înfiora. Când ne-am ajutat semenul ultima oară atunci când acesta s-a aflat la greu? Pentru că, de cele mai multe ori, ne hlizim de el ori ne bucurăm de răul altuia.
Când am dat ceva de pomană unor oameni sărmani, unor copii fără adăpost? Când am şters ultima oară lacrimile unor pensionari, care cerşesc la câte-un colţ de stradă? Fără o solidaritate umană reală, riscăm să devenim un popor de consumatori, o ţară ca un acvariu, în care stau la grămadă pirania, mari şi mici.
Atât au reuşit politicienii timp de 17 ani: au ucis spiritul naţiunii. Au asasinat bunătatea din noi, ne-au strivit inima cu nesimţirea lor rapace. O radiografie crudă, simţită şi de un copil care ţipă dincolo de groapă: „Mamă, ai grijă de tine, că lumea e rea“!