EVZ a mers în cartierele chinezilor de rând, pentru a afla cum se văd Jocurile Olimpice dincolo de imaginea care se livrează "oficial". A descoperit o lume paralelă. A trecut o săptămână de când Beijingul i-a întâmpinat pe olimpicii români, înceţoşat, dar gătit oficial pentru evenimentul noului mileniu în China. Prima impresie, puternică şi superficială, sugera un oraş ca o operă de artă suprarealistă făcută pe fugă.Între timp, economiştii au făcut calculele lor complicate şi au conchis că impresia de oraş verde care a împins autorităţile din China să cheltuiască 11 miliarde de euro nu înseamnă altceva decât o comă impusă unui oraş schilodit economic pentru o iluzie.
Tabloul este deprimant ca motelurile din filmele lui Tarantino. Departe de „Olympic Village“, Beijingul îşi trăieşte clipa istorică, fascinând la fiecare pas prin contrastele imposibil de povestit.
Mao merge la mall
Centrul oraşului, adică o suprafaţă cam cât tot, să zicem, Teleormanul, sfidează prin măreţie şi geometrii bizare. Prin hotelurile cu multe stele, mall-urile luxoase, curăţenia ca în Elveţia, busturi de oameni mari, presărate printre simbolurile consumismului recent. Cel mai mare dintre ei: fireşte, Mao Zedong. Beijingul e plin de firme copy/paste după cele occidentale.
La doi paşi de una dintre miile de pieţe unde chinezii mănâncă în picioare şerpi prăjiţi încolăciţi pe băţ, clipeşte firma luminoasă a unui „Mc Donald’s“. Se zice că acolo unde apare simbolul ăsta atât de american începe democraţia şi piaţa liberă. Se zice. Sunt de ajuns cinci sute de metri depă rtare de orice mare bulevard şi o călătorie la pas pe străduţele înguste inundate de biciclete. De la aceşti cinci sute de metri depărtare începe China oamenilor simpli. Care au Olimpiada lor, mai fascinantă decât a atleţilor. FAŢA NEVĂZUTĂ Viaţa la bloc şi copiii fără nume
Universul chinezilor care stau la bloc e strâmt. Hu repară biciclete pe strada familiei Li. Locuieşte împreună cu tot neamul: copii, părinţi, bunici, într-un apartament cu dormitor mic şi sufragerie un pic mai mare, unde se adună toţi pentru mese copioase şi condimentate. Deşi există obligaţia de a face doar un singur copil, cabinetele de planning familial sunt o noţiune îndepărtată, fără traducere exactă în mandarină. Mulţi prunci nu sunt declaraţi, mai ales la ţară. Şi cresc oameni fără identitate, fantome ale unei lumi în care nu mai e loc. Când se fac de vârsta distracţiilor, chinezii aleg barurile de karaoke, unde pierd vremea până în zori. Barul, concept occidental, nu făcea parte până de curând din cultura lor, însă în ultimii ani au dezvoltat o adevărată pasiune pentru imitatul formaţiilor occidentale şi, vă vine să credeţi sau nu, „Backstreet Boys“ încă sunt numărul 1. CUM ARATĂ „RAIUL COMUNIST“
Preţul orezului dictează fericirea
Ca să înţelegi ceva din viaţa chinezilor de rând, ai nevoie sau de o diplomă de absolvent de limbi străine (specializarea mandarină), sau de un translator deştept. Cu puţin noroc, varianta a doua vine singură la tine. Chinezii care chiar vorbesc engleză sunt şi tineri, şi entuziaşti. Vor aşa de mult să converseze încât te abordează curajos pe stradă şi-ţi cer prietenia, timizi cum eram noi când făceam asta cu colegele frumoase, prin clasa a şasea. „Want to be your friend“ e începutul.
Pe englezeşte îl cheamă „Rain“ („Ploaie“), are 21 de ani, a absolvit un fel de ASE al lor din provincie şi vara asta a venit în Beijing pentru o slujbă bine plătită în IT. E foarte fericit să-mi arate „the real Beijing“, cum îi spune el.
Cotim pe străzi cu case mici din cărămidă. Cum au scăpat străzile astea cu parfum tradiţional de lamele buldozelor care rad terenul pentru un oraş pe verticală? „Rain“ explică simplu: „E o zonă istorică importantă“. E sigur că aici nu vor fi blocuri, pentru că e un fel de loc al memoriei. Mergem câţiva paşi şi parcă aterizăm brusc în Colentina. Lipsesc manelele, kilometrii de maidanezi, gunoaiele de pe jos, însă vagabonzii care se feresc de soare, murdari şi ignoraţi, doamnele care încing o carte în curtea unei instituţii de stat, trotuarele de pe care se vând pepeni deja despicaţi, toate sunt la locul lor.
„Prison Break“ şi puţin Ceauşescu
Curţi în degradare, dar curate, ascund multe odăi, unde se înghesuie două-trei generaţii de chinezi. Cei cât de cât mai înstăriţi au case cu camere multe. Pe unele le închiriază. Scot ceva bani de la occidentalii excentrici care vor să trăiască exact precum un chinez de rând: chiar şi cu 120 de euro pe lună.
Familia Li, a căror fată e prietenă cu „Rain“, face parte din pătura asta de asiatici care-şi împarte gospodăria cu studenţi chinezi atraşi de mirajul capitalei sau cu turişti occidentali care detestă hotelurile clasice. Doamna Li are 54 de ani pe care nu îi arată. De ce? „Pentru că sunt mereu fericită, râd aşa, nu ştiu de ce...“. Nu ştie englezeşte. Doar un cuvânt care ar vrea să însemne bani: „moni“. Am găsit-o aşezată pe un fel de divan, cu telecomanda în mână. Serialele americane sunt viaţa ei. E înnebunită după „Prison Break“. A auzit puţin de România, a văzut demult la televizor filme importate de la noi. „De vreo douăzeci de ani nu au mai fost...“. Nu se întreabă de ce. Ceauşescu? Parcă îşi aminteşte: „Un conducător sau aşa ceva...“. Aici, nu aşa departe de „Cuibul de pasăre“, stadionul din viitorul tuturor Olimpiadelor, Jocurile nu sunt o miză. „Stăm acasă, ne uităm la televizor“, spune doamna Li, fără entuziasm. Ce e important pentru un chinez? „Să fie pace, să fie familia bine şi să nu fie scump orezul“. Atât? „Atât“. Şi totuşi, Olimpiada? „E bine că vin mai mulţi turişti şi poate vor veni şi după aceea mai mulţi, când cei care au fost aici vor povesti despre noi“.
Doamna Li îl admiră pe „Rain“ pentru că vorbeşte engleză perfect. „El o să aibă numai slujbe bune“. Pentru tineretul Chinei, viitorul sună obligatoriu în limba britanicilor.
„Domnul George Bush“ nu e bine văzut
În curte, într-un acvariu imens, patru broaşte ţestoase lenevesc la soare. Domnul Li meştereşte ceva la bicicletă, cum fac cu Daciile bărbaţii români de vârsta sa, duminica, în faţa blocurilor comuniste. După ce termină, o spală cu furtunul şi râde la poză. Ce e Olimpiada pentru acest chinez slab, care spală cu furtunul o bicicletă? „Înseamnă pace“, după care, împreună cu „Rain“, conchide ceva în mandarină. În engleză s-ar traduce: „No peace, no money“.
Tot din raţiuni pacifiste, „Rain“ şi Li nu prea îl înghit nici pe „domnul George Bush“. Au auzit ei că în America toţi au arme şi că Statele Unite pierd vremea prin războaie. Deodată încep să vorbească precum preşedintele Republicii Populare, Hu Jintao, „un om foarte bun“: „China nu va ataca niciodată pe cineva“.
Corespondenţă din Beijing