La producția de vin stăm bine, undeva cam pe locul al șaptelea în Europa și 12-13 în lume

Cu toate astea, vinul românesc este complet necunoscut pe meridiane, cantitățile exportate oscilând între homeopatic și confidențial. Republica Moldova, cu mult mai puțină viță-de-vie decât România, exportă mai mult decât au reușit ai noștri, iar cea mai mare piață de desfacere este... chiar la noi. În ultimii ani, importurile de vin din Spania, Italia, Portugalia, SUA, Chile, Argentina, Australia sau Noua Zeelandă amenință din ce în ce mai tare noua generație a producătorilor de vin autohtoni, care se văd cu beciurile tot mai pline de vin, fără mari șanse de a câștiga mai mult public local, și prea exotici pentru a se baza pe exporturi.

Ar putea vinul românesc să rupă gura târgului în Anglia, SUA sau China? Ne-am așezat „la un șpriț de taclale” cu fostul nostru coleg, Radu Rizea, devenit între timp somelier, critic și evaluator de vinuri. „Noi am tot plantat Cabernet, Merlot, Pinot noir și Sauvignon blanc, am adoptat rețetele de vin din Franța și din Lumea Nouă, dar am cam uitat de tezaurul ampelografic autohton, adică de soiurile noastre tradiționale - Fetești, Busuioace, Băbești... La un moment dat ne-am trezit și ne-am dat seama că nu putem să punem Caberneturi pe rafturile din Franța, unde oamenii lucrează același soi de sute de ani, știu tot despre el și îl transformă în toate tipurile de vin posibile... Dacă vrei să ai o sticlă de vin într-un magazin din Paris, e normal să vinzi ceva ce ei n-au, ceva ce nu cunosc și care poate să le stârnească, măcar puțin, curiozitatea - o Fetească neagră sau regală, o Busuioacă sau o Crâmpoșie”, explică, doct expertul.

Vinuri roșii, nu prea tari și sălbatice

De prin anii ’90, de când au început replantările, mulți au mizat pe Feteasca neagră, considerată a fi soiul din care se pot face vinuri „mari”, care să concureze cu vinurile de top ale lumii. S-a aflat, între timp, că nu-i chiar așa, vinurile din Fetească neagră având o speranță de viață de maxim 15-20 de ani. Mai mult decât atât, strugurele este destul de sălbatic, iar gustul vinurilor diferă radical nu doar de la o regiune la alta, ci și în interiorul aceleiași Denumiri de Origine Controlată. Somelierul dă din cap aprobator: „Cu alte cuvinte, una din Banat nu seamănă cu una din Drăgășani sau una din Moldova, iar în zonele în care este plantată frecvent, ca Dealu Mare, vinurile diferă mult chiar de la un producător la altul. De curiozitate, poți încerca să compari vinuri de la Aurelia Vișinescu, Davino, S.E.R.V.E., Dagon Clan și Apogeum, fiecare cu propria personalitate. Poate că nu este un soi care să se ia la trântă cu Merlot sau Cabernet, dar are suficiente variante cât să convingeți orice străin că una dintre expresii i se potrivește. Plus că merge aproape cu orice, de la sarmale la proletara ceafă la grătar și de la cârnați de Pleșcoi la Beef Wellington”.

De la Drăgășani încoace...

Și continuă în aclași ton: „O evoluție destul de surprinzătoare a venit, în ultimii ani, de la Negru de Drăgășani, un soi recent, obținut din încrucișarea Negrului Vârtos – probabil li s-a părut numele prea prim de apropos-uri legate de vinul roșu... – și a soiului georgian Saperavi. Pornit din Drăgășani, cum îi spune numele, salvat de la dispariție în Mehedinți, noul strugure și-a croit drum și către Dealu Mare, în est, și către Banat, spre vest, și pare că a prins destul de bine. Vinul este ușor rustic, în expresia sa mai puțin «lucrată», dar merge de minune la petreceri câmpenești și, mai ales, la berbecuți trași în proțap și înveliți în ierburi. Îl găsești la Vinarte, Agricola Știrbey, Vitis Metamorfosis, Avincis sau Casa Isărescu. Novacul, despre care unii spun ca are aceiași părinți ca Negrul de Drăgășani, alții – mai atenți la ADN – zic că n-ar fi decât veri sau frați vitregi, nu a avut aceeași soartă”.

Da, așa e, a rămas, deocamdată, doar prin zona Drăgășanilor, cu doar câțiva butuci refugiați prin Mehedinți, și are mai degrabă o expresie intelectuală, zice-se. Adică ceva mai catifelat, mai complicat, mai elegant. Acum, că tot pe la niște carne bună merge, e altă problemă... Poate un antricot de vită perpelit, medium-rare, doar pe margini, poate un biftec de-a dreptul, dar nici de la niște cârnați de oaie perpeliți în tigaie, fără ulei, cât să se dezmorțească, nu dă rău în bolta palatină.

Feteasca e pentru prieteni

Radu Rizea zice că ceva mai des întâlnită, dar nu cu mult, a rămas tradiționala Băbească neagră, din care se nasc îndeobște vinuri subțirele, fără mult alcool, dar foarte interesante ca arome: „Dacă te chinuiești să-ți aduci aminte când ai văzut ultima sticlă de așa ceva, nu mai încerca - e, de fapt foarte puțină, doar Domeniile Panciu și alți câțiva mici producători mai au așa ceva. În schimb, e disponibilă sub numele de Rară neagră, după numele său de peste Prut. De unde, ai ghicit, o importăm de parcă ar veni sfârșitul lumii...”. Corect. Și o bem la tocături de tradiție, ca pârjoalele moldovenești, sau, în varianta aia de vin rose, la o știucă umplută ca la mama lipovenilor acasă. Dacă ar fi să tragem linie, vinurile noastre roșii mai de soi nu au nici speranță de învechire prea mare, nici alcool mult – deși unele Fetești încalcă regula – dar prind bine la chefuri lungi și la revederi cu prieteni vechi.

Albe suple, albe pline și rose-uri parfumate

 „Dacă la vinuri roșii ne mai poticnim la capitolul reprezentare, la cele albe stăm ceva mai bine, chiar dacă nu am învățat încă să scoatem tot ce e mai bun din struguri. Au fost câteva capete de pod - Feteasca regală de la Știrbey, Feteasca albă de la Davino, după care au apărut vinuri mai accesibile, dar foarte convingătoare, ca Șarba de la Gîrboiu, Crâmpoșia de la Avincis și Mustoasa de Măderat de la Balla Geza. Oamenii au înțeles că se poate obține mult mai mult decât se credea de la aceste soiuri”, spune Radu Rizea.

Acu” mai știm și noi... Multe dintre aceste soiuri de struguri au fost transformate în vinuri de șpriț în perioada comunistă, când se producea pentru cantitate, nu calitate. Unele soiuri, precum Iordană sau Braghină, au dispărut de tot. Pasiunea pentru șpriț a rămas, ceea ce a întârziat efortul producătorilor de a obține vinuri mai fine, mai interesante. Rizea intră în amănunte tehnice: „Astăzi, chiar și marginalizata Frâncușă de Cotnari poate fi găsită ca vin spumant sau vin de calitate la Casa de Vinuri Cotnari. La Averești se întâmplă lucruri interesante cu Zghihara, iar Plăvaia începe o viață nouă în Vrancea, alături de Șarbă. Însă, deocamdată, sunt prea puțini producători care să investească în aceste soiuri, deci ceea ce avem pe piață este un portret departe de a fi complet al potențialului acestor soiuri”. Noroc că Fetească albă și Fetească regală avem pe multe sute și mii de hectare. Câteva vinuri de calitate au apărut, altele nu vor întârzia să apară. Sperăm.

Vinurile noi se beau în doi

„N-am apucat să exploatăm o nișă dedicată vinurilor proaspete, de consum rapid, așa cum au facut-o portughezii cu Viño Verde, dar timpul nu e chiar pierdut. În plus, vinurile astea merg bine la multe răcituri tradiționale, de la piftii și șorici, la caltaboși și salate cu maioneză, pentru că sunt suficient de acide cât să clătească toată grăsimea din gură”, adaugă somelierul, care are o afinitate deosebită pentru Tămâioasa românească.

„Tămâioasa este specială, face orice vin - dec, demisec, demidulce sau dulce, după cum e crescută”, spune colegu’, în timp ce deschide o bere. Cum ar veni, la Tămâioasă e important – e și la alte soiuri, dar aici se simte mai tare – cât de cald sau cât de frig e unde crește. De-aia e mai subțiratică prin nordul Moldovei și mai grăsuță – cică i se zice corpolentă – în Muntenia, unde strugurii se hrănesc mai bine, În orice caz, nu e doar vin de desert, e ceva care, studiat suficient, devine un soi potrivit pentru 80% dintre situațiile sociale, mai ales dacă nu împărțiți masa cu cineva de același sex.

Roze-ul. Vinul nehotărâtului

Un loc aparte îl ocupă strugurii pentru vinuri rose, adică struguri care nu au în pieliță suficient pigment pentru a produce vinuri roșii. Radu Rizea conchide: „În România cresc doi descendenți ai Muscatului Frontignan - Busuoiaca de Bohotin, răspândită în ultimul deceniu din nordul Moldovei până în Dealu Mare, și Tămâioasa roză, care nu există deocamdată decât în Segarcea, la Domeniul Coroanei. Ambele soiuri dau vinuri aromate, deseori vinificate ca vinuri demidulci. Dacă până recent se considera că acestea sunt vinuri pentru doamne și domnișoare, evoluțiile din gastronomie fac din aceste vinuri speciale parteneri de excepție pentru seri gurmande. Adică, o vreme se credea că sunt bune doar pentru plăcinte cu brânză dulce și stafide, profiteroluri și înghețate cu arome de fructe de pădure, dar azi sunt mai căutate pentru mâncare chinezească, thai, indiană și orice alt soi care are atâtea condimente picante încât «cere» un vin cu un oarece rest de zahăr, pentru echilibru”.

Hai, că v-am îmbătat de tot.