Marian Nazat

 

Fragment în premieră

 

      Alexanderplatz. Botezată astfel în octombrie 1805, în cinstea Împăratului Alexandru al Rusiei. Prusia, prin Frederich William al III-lea, și-l dorea aliat pe țar, Napoleon Bonaparte devenise deja inamicul numărul 1 al Europei. Războaiele, inclusiv cele economice, îndeamnă mereu la alianțe, nicidecum la pace. Așa, oare, să deslușesc zicerea aia a lui Emil Cioran –„Între Berlin și Moscova, România  este silită să-și creeze un  drum propriu” ? Cad pe gânduri, fotbalul e un joc secund

Astăzi, piața e plină cu tifosi torinezi, care cântă și scandează numele favoritei. Preț de câteva ore, Globul va însemna o minge de fotbal, armele au tăcut.  Ne  facem loc cu greutate în mulțimea dezlănțuită. Un puști, îmbrăcat în echipamentul Juventus-ului, țopăie fericit și își ține lipită de piept poza  lui Pirlo.

 

 

– Marius, demult, în primăvara anului 1970, mama îmi cumpărase niște pantaloni scurți, din doc albastru, cu Juanito pe buzunarul din spate. Piciul acela grăsuniu  și zâmbăreț, cu sombrero pe cap și cu piciorul pe minge, era mascota Mundialului din Mexic, căruia voi îi ziceați, cum îmi povesteai deunăzi, Gauchito.  Cei doi semănau  teribil, ca niște frați de mamă, de aici, poate, confuzia.

– Da, Marian, așa e, dar confuzia aceasta o făceam deliberat, de dragul poveștii sud-americane… Poate și unde nu văzusem meciurile de la Guadalajara

– Le-am văzut eu, aproape pe toate. Simțeam o bucurie cum nu mai trăisem altădată, mi se părea că România este buricul Iumii. La Cernavodă, unde mă mutasem, umbla vorba că soldații noștri Ie topiseră sovieticilor niște tancuri, cu un laser pe care nu-I mai avea nimeni pe Pământ. Și cartea de istorie, pe care începusem s-o buchisesc, abunda de fapte de vitejie nemaipomenite altundeva. Ștefan cel Mare, Dumitrache, Mihai Viteazul, Dobrin, Vlad Țepeș, Lucescu… Galeria eroilor mei din vremea aceea. Și tot atunci, Pîrcălab se transferase în Franța, Ia Nîmes1, îți dai seama ? El și Voinea. Citeam interviurile lor și mă mândream Ia nebunie cu condiția mea de fiu al vrednicilor și curajoșilor daci. Francezii îi adulau, trebuia să vină cei doi să-i salveze de la retrogradare și să-i urce pe locul 2, performanță neegalată până azi. Mă simțeam grozav în pielea mea de român, o broscuță gata să plesnească de atâta umflare de sine.

…Mexic, 1970, primul meu campionat mondial… Mă năpădește emoția ori de câte ori îmi amintesc de transmisiile acelea în miez de noapte. Cum o mai imploram pe mama să mă trezească, să nu care cumva să ratez întâlnirea cu eroii  mei de basm. Și mama m-a trezit mereu… Aveam 9 ani, tu parcă 3, nu ? Târziu, am aflat că „Aproape un miliard de oameni stau până după miezul nopții, încremeniți în fața televizoarelor, de la  bătrâni  la copii, de la bărbați la femei, semnalându-se cazul îngrijorător  că în casa unui dresor din Liverpool doi câini și o pisică au urmărit cu o curiozitate de-a dreptul omenească meciurile transmise din Mexic. Institutul de sondare a opiniei publice «Wickert» din Tübingen denunță un alt fenomen îngrijorător: numărul femeilor care urmăresc meciurile de fotbal  a crescut de la 16,5 la sută la 72 la sută. Numai 24 la sută dintre bărbați au dificultăți cu nevestele lor din pricina că țin televizorul deschis până noaptea târziu, cazul cel mai scandalos petrecându-se la Schweinfurt, unde un funcționar care câștigase la loterie  o călătorie în Mexic a fost amenințat de soție că, dacă se duce, ea divorțează.”2

 

1 L-am iscodit deunăzi pe Pîrcălab cum de a ajuns în Occident, în plin „regim totalitar”. „E o poveste și asta, ți-o zic acum, mi-a răspuns vijelios, ca atunci când fugea pe extremă. Nicolae Ceaușescu se afla în Franța, fusese invitat de Partidul Comunist de acolo, așa mi s-a spus. La un moment dat, Georges Marchais, care conducea partidul lor, I-a invitat pe al nostru să viziteze un oraș în care comuniștii aveau o majoritate de 90 %. Tovarășul a acceptat și, din vorbă în vorbă, un Iocalnic a propus să întărească relațiile frățești prin transferarea a doi fotbaliști români Ia Nîmes. Culmea, Ceaușescu a acceptat, iar Ia finala Cupei României din 1969, trimișii francezilor au stat în tribune, pe 23 August. Ne-au ales pe mine și pe Florică Voinea. Pe scara avionului ne-au degradat pe amândoi, că eram ofițeri Ia Miliție, eu, și la Armată, el. Acolo, în prima lună, vomitam Ia antrenamente. Duceam viață nesportivă, ca Ia București, însă efortul era mai mare, mai intens. Nu ca la noi, unde o oră stăteam la caterincă, mai făceam o miuță și gata. Mi-am dat seama că n-am nicio șansă să joc dacă nu mă adaptez la programul lor. În primii doi ani, figuram în echipa etapei săptămână de săptămână, niciodată n-am jucat un fotbal mai bun. De altfel, Ia împlinirea vârstei de 40 de ani, oficialii clubului m-au sărbătorit printr-un meci ale cărui încasări mi-au revenit în totalitate. Azi, regret cum nu-ți închipui că nu am rămas în Franța, o greșeală care mă va urmări toată viața. În 1973, după 4 ani de succese, am revenit în țară. M-am dus Ia minister să mă reangajez. Un cadrist m-a întrebat ce știu să fac. Figuram maior în evidențele lor. Nimic, i-am răspuns. I-am povestit cum primisem gradele. Îți zic și ție. După meciuri, mă chema generalul Staicu în cabinetul Iui și îl auzeam: «Ioane, câte centrări de gol ai dat ieri?» Două, tov. general. «Bine, mă, îți mai dau și eu o stea». În doi ani urcasem în grad de maior. Ăla a râs, dar nu m-a reprimit în activul Miliției. L-am înjurat în gând, dar am făcut IEFS-ul, sunt profesor de educație fizică și în 1975 am primit titlul de Maestru Emerit al Sportului, cu 40 de selecții în națională. Dar tot îmi pare rău că nu am rămas în Franța…” Am încercat să verific informația cu transferul celor doi români în Franța, dar n-am reușit pe de-a-ntregul. Am găsit însă în Jurnal din închisoare, volumul I al memoriilor lui Ștefan Andrei, la pag.119, un posibil răspuns. Astfel, fostul ministru de Externe al României povestește că în 1970 a participat, împreună cu Paul Niculescu-Mizil și Mihai Florescu, la Congresul al XIX-lea al PC Francez, când Georges Marchais l-a înlocuit pe Waldech Rochet. Deci, nici vorbă de deplasarea la Nîmes a Secretarului general Nicolae Ceaușescu. Știm doar că el avea relații foarte apropiate cu președintele Franței, Georges Pompidou. Dar basmul nu e operă științifică, rigoarea contează în ultimul rând…

2Ion Băieșu, Fotbalul, joc de bărbați

Câți vor merge la Guadalajara ?, ne întrebam cu toții. UTA câștigase  titlul, dar în lot au ajuns doar Domide și Gornea, rezerve.  Dinamo Bacău se calificase – repetând isprava ploieștenilor din 1963 – în sferturile Cupei Orașelor Târguri,  trecând de maltezii  de la Floriana La Valletta (7-0, scor general), de norvegienii de la Skeid Oslo (2-0) și de scoțienii  de la Kilmarnock (3-1), pentru  ca în martie 1970 să fie eliminată de Arsenal Londra, cu 1-9… Băcăuanii, antrenați de Valerică Neagu și Costică Rădulescu, îi  aveau în echipă pe Ghiță, Comănescu, Nedelcu, Velicu, Kiss, Vătafu, Duțan, Pană, Dembrovschi, Ene, Băluță și Neumayer, însă doar „Dembo” și, sporadic, Ghiță (portarul) prindeau  lotul național. Nici Oblemenco n-a fost chemat, tocmai el, „unul dintre marii boieri ai fotbalului românesc. (…) Ca  fotbalist era un fel de baros îmbrăcat în borangic. (…) Calitățile lui certe i-au adus titluri de golgheter și de  campion național, i-au atras celebritatea, l-au răsplătit  cu dragostea  suporterilor.  Din  păcate,  realizările  nu  l-au  împins  în  gașca tricolorilor cu sediul în Capitală.1 N-a avut loc, așa cum într-o horă  nădușită, zornăindu-și biștarii în nădragi, nu  se poate prinde un gentleman”.2 Fiecare chibiț își alcătuia echipa lui, o luaserăm razna cu toții ! Câți microbiști,  atâția  antrenori ! De aceea, Ladislau Kubala, omul  cu vreo patru cetățenii (născut în Argentina, dar internațional cehoslovac, maghiar și spaniol), are dreptate când zice că „Am făcut,  fără  să  vă  dați  seama, cu ajutorul unui cronicar – prieten (există uneori și așa ceva), un test din care rezultă că,  dacă aș dori să vă împac pe toți, ar trebui să aliniez o echipă cu 28 de jucători. Din păcate, eu trebuie să aliniez doar un «11». Îmi pare foarte rău, dar dumneavoastră selecționați  echipe care nu vor juca niciodată. O spun fără  ironie. O spun pentru că așa este. Vă urez noapte bună. Și vă invidiez, pentru că la un campionat mondial antrenorul nu doarme niciodată”.3 Ehe, și câte nopți de insomnie trebuie să fi trăit Angelo Niculescu în țara aztecilor…

Și se anunță lotul: Răducanu, Adamache, Gornea,  Ghiță, L. Sătmăreanu, Lupescu, Dinu, Mocanu, Dan Coe, Hălmăgeanu, Ivăncescu, Deleanu, Dumitru, R. Nunweiller, Gergely4, Pescaru, Dembrovschi, Neagu, Dumitrache, Lucescu, Tătaru, Dobrin, Domide și Tufan. Așadar, 4 portari, 8 fundași, 4 mijlocași și 8 atacanți, ciudată distribuție. Cel mai vârstnic era „Culae”, 30  de ani, iar cel mai tânăr „Liță”, 20 de ani.

 

1 Aidoma crede și Mircea Dridea, „bucureștenii  aveau mereu întâietate la națională. Pe noi, cei din provincie, ne selecționau mai mult în deplasări. La meciurile de acasă erau chemați  îndeosebi dinamoviștii, rapidiștii și steliștii. Asta și la îndemnul cronicarilor sportivi, Eugen Barbu și Fănuș Neagu fiind vocile cele mai autoritare în sprijinul  jucătorilor din Capitală. Iar antrenorilor le-a fost întotdeauna teamă de condeieri, campaniile de presă au ridicat sau coborât mulți sportivi”.

2 Ion Cupen

3 Ioan Chirilă, Zile și nopți pe stadion

4Ce destin contorsionat a avut și Vasile Gergely… După Mundial, a fost lăsat să plece în Germania Federală, la Hertha Berlin, pentru doi ani, însă contractul s-a încheiat mai devreme din pricina  bănuielii de blat. Astfel, în 1971, la terminarea campionatului, președintele clubului Kichers Offenbach, retrogradată atunci la golaveraj – un gol mai mult primit – , un oarecare Grregorne Canellas, a denunțat două meciuri aranjate, ancheta s-a extins și a urmat un scandal uriaș. Lista a cuprins vreo 61  de fotbaliști (inclusiv 10 internaționali germani, implicați în partide trucate), Gergely figurând și el printre aranjori. Federația germană l-a suspendat pe viață, plus o amendă de 15 000 de mărci, așa încât avea de ales să se întoarcă în țară,  ca milițian, ori să pribegească  aiurea. A ales să fugă în Africa de Sud și să joace la echipa  poliției din Durban, unde a și profesat.

 – Egalul acela cu Grecia, care însă ne adusese între primele 16 selecționate ale lumii, îmi lăsase un gust amar, era o bucurie ciumpăvită. Visasem la altceva, goluri multe, cu Dumitrache erou, frenezie, spectacol. Când colo, am tremurat de spaimă până în minutul 90, dacă grecoteii ne „înțeapă” și a doua oară ?!

În iarnă, imediat după sărbători, lotul a plecat în America  de Sud, devenise deja o modă traversarea oceanului către țara lui Pelé. Jucăm la Lima, 1-1 cu Peru (Cubillas și Lucescu marcatori), și la întoarcerea pe continent, la Stuttgart, același scor (Overath și Neagu, noi am deschis scorul, ca și cu incașii). La Reims, prin aprilie, Franța ne învinge cu 2-0 (Loubat și Djorkaeff),  iar pe 6 mai 1970, la București, remizăm cu Iugoslavia. Dobrin evoluează în toate meciurile, ca și Rică, schimbat o singură dată de Adamache. Ultima partidă  mi-a amplificat  starea aceea de amărăciune, iarăși i-aș fi vrut pe tricolori  debordanți, strălucitori,  doar erau idolii mei !

Toți ne doream asta, dar emoțiile erau prea mari. Oricum, ajunseserăm la Mondiale, numai că se tot zvonea că  acolo, în America de Sud, Dobrin „calcă în străchini.”

– Întocmai. Și încep veștile din Mexic. „Pară”1 va fi rezervă. Ca și Rică.  Sau Dan Coe, „un diavol solid, un balaur, un zmeu al zmeilor”, vorba lui Radu Cosașu. Microbiștii se aprind, se formează  pe loc taberele  vrăjmașe, ireconciliabile – dobriniștii  și antidobriniștii ! Polemicile capătă accente melodramatice sau războinice. Dobrin devine problemă de securitate națională. Eu mă țin departe, Dumitrache – el mejor  delantero rumano2 – face furori acolo, printre chibiții cu sombrero, dar și printre multele-i admiratoare. Ajung la noi, în revistele de sport, și fotografiile compromițătoare… „Alături, pe peluză, își notează Ion Băieșu, Mopsul dă autografe unui cârd de fete care mai de care mai în minijupe.” Dorm fericit și visez că nouarul dinamovist zboară peste apărătorii adverși și plonjează, cu mingea legată de cârlionții blonzii, în plasele englezilor, cehoslovacilor, brazilienilor…Visez…