Editura Evenimentul si Capital

AVENTURILE PICANTE ale unui marinar/reporter la 10.000 de metri deasupra OCEANULUI. Reporter de Cursă Lungă

Un reporter convertit în marinar. Sau invers. FOTO: Arhiva personală a autorului
Autor: | | 1 Comentarii | 5789 Vizualizari

Eu, după cum mă ştiu şi mă ştiţi, nu prea am frică de apă. Da’ când mă urc în avion am, aşa, un gol în stomac de parcă tocmai dau în ulcer perforat.

Acu’, după câteva sute, spre mia de ore de zbor, m-am mai liniștit, da’ în urmă cu 20-25 de ani, la decolare, după ce se punea avionu’ pe o aripă și, la aterizare, când vedeam că mi se apropie pământul de dos, cre’ că puteam să intru în Guiness Book ca recordman mondial absolut la făcut de „cruci viteză pe minut”. Odată, prin toamna lu’ ’95, mă întorceam din China. Mă debarcasem în Shanghai, de pe mineralierul de 65.000 TDW Bujoreni. Am zburat spre Beijing și de acolo aveam zbor spre Frankfurt. După o cursă de peste 11 ore, în care mi-a ieșit os prin os, trebuia să mă duc la hotel. Ajunsesem la șapte seara și aveam rezervare la Sheraton, că avionul de București era abia a doua zi, la ora 13.00. Numa’ că nu aveam viză Schenghen. Primisem asigurări, în schimb, de la Lufthansa, că o să mi se dea una de tranzit. Numa că nemțălăii de la Immigration au ținut-o cu; „Nein! Nein!”, chit că, la un moment dat le-am arătat că am la mine fo 3.500 de dolari, bani cu care, la Bucuești, puteam să-mi cumpăr fo zece vize Schenghen, la negru. Ăia, nimic! Am ajuns chiar să-i rog să mă aresteze că, la țuhaus, barem, aveam un pat unde să mă pot lungi. Fasciștii și-au dat seama că mă chinuiesc și, cu bucurie în ochii lor albaștri, mi-au refuzat autoarestarea. Așa că am dormit pe niște scaune de plastic, de-alea ergonomice, de mă ondulasem ca o anelidă. Că singurele fotolii din tot aeroportul ăla imens, pe care l-am explorat câteva ceasuri, le confiscaseră niște ruși care se aflau în aceeași tragică condiție umană. Și, după ce m-am descălțat, spre bucuria indienilor care spălau noaptea pe jos – care regăseau, astfel, o parte din aromele de curry din țara lor – de frică să nu-mi fure pantofii, mi i-am legat cu șireturile de o mână. Nu, nu e niciun banc.

Viză de tranzit pentru o escală de 50 de minute

Un an mai târziu, plec în Camerun, unde trebuia să fac o anchetă cu echipajul de pe cargoul Avrig, care era neplătit și bolnav de malarie, cu nava arestată în portul Douala. Zborul era împărțit în trei: București-Frankfurt-Paris-Douala. La Frankfurt escala era de 50 de minute. M-au luat naziștii cu o mașină de la scara avionului, m-au pus să plătesc fo 50 de mărci pentru o viză de tranzit și m-au dus direct la celălalt avion, Nici n-am intrat în aerogară. Când am stat 17 ore în aeroport n-au vrut să mă lase afară și pentru nici o oră mi-au luat banii. De atunci îi iubesc mult și necondiționat, între măsele, pe urmașii lui Adolf.

Alarmă de incendiu deasupra Oceanului Indian

În ianuarie 1997, plec cu Doru Iordache, fost coleg de şcoală de marină şi la EVZ, în China. Urma să ne îmbarcăm la Lianyungang, în nordul Chinei, pe lângă Manciuria, pe cargoul de 16.600 TDW Lerești. Airbusul cu care urma să decolăm era la Timișoara, că pista de pe Otopeni era înghețată și nu putea ateriza. Așa că în loc de București-Bangkok-Beijing, am luat-o cu un IL-62 spre est, de unde ne-am întors spre vest, am făcut o escală mișto în Bahrein, una și mai mișto, de o noapte în Bangkok, și abia apoi am ajuns în Pekin, unde am stat două zile – că l-am văzut pe Mao în copârșeu și am lăsat chiștoace și în piața Tienanmen și în „Forbidden City”. Am ajuns la destinație cu trenul, la clasa a III-a, după un drum de 23 de ore prin juma' de China. Mă rog, undeva deasupra Indianului mă cocârțeam cu niște whisky și fumam, că pe atunci se putea. Face Airbusul un hop, de la o turbulență și-mi cade țigara între scaune. Mă uitam la ea, îngrozit, cum pârlește mocheta. Doru, lângă mine, să se scape pe el de râs, când îmi vede mecla panicată. Acu’, cum să sting io incendiul de sub cur. Noroc cu un pet de Sprite, d-ăla mic, cum se dă pe avioane. Îl agit, îl deschid și, în plină alarmă PSI din forul meu interior, sting sinistrul în trei secunde. Doru mai era puțin și leșina de râs.

Degetul mare, de la piciorul stâng, luxat într-o budă de avion

Mai trec câteva ceasuri. Nu puteam să dorm. Zic, hai să-mi schimb ciorapii, că m-am cam împuțit. Io întodeauna luam cu mine în avion un porthart de ofițer de marină militară în care aveam actele, banii și o pereche de șosete, „just in case”. Aveam și tehnica mea de igienă în mititelele bude din avioane. Mă duc, închid ușa, mă descalț, las capacu’ la WC, mă urc pe el și bag piciorul stâng în chiuvetă. Apa acolo, sus, curge printr-un temporizator, doar câteva secunde. Avionul face un hop, din nou, și degetul meu mare intră exact între robinet și maneta temporizatorului. Încă o turbulență mică și mi-l sucesc ca-n menghină. Scot un răcnet, ca un nautofon pe ceață, și abia îmi descarcerez degețelul. Începuse să se umfle. Dau să ies, desculț. La ușă toate stewardesele și copilotul aeronavei. Cică să-mi dea primul ajutor. Refuz și o iau șchiopătând spre locul meu. Pasagerii nu știau ce să creadă. Doru când mă vede schimonosit de durere dă într-un râs isteric. Io m-aș fi sublimat dacă aș fi putut. Am supraviețuit.

BREAKING NEWS! Decizie in cazul lui Dumitru Dragomir!

Pagina 1 din 2



Stirile zilei

Alte articole din categoria: Reporter de cursă lungă

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI
Tema zilei