Editura Evenimentul si Capital

Aurora Liiceanu: "Niciodată n-am făcut pe victima"

f43e771358a74f5a7d6bcae5eded6b61
Autor: | | 9 Comentarii | 0 Vizualizari

AMINTIRI. În cartea "Prin perdea", lansată zilele acestea de Polirom , psihologul descrie câteva dintre episoadele mai puţin cunoscute din viaţa sa.

Cea care a ocupat locul 5 în topul „Capital” al femeilor de succes, doctor în Psihologie şi expert în Antropologie, are în trecut poveşti pe care puţini le ştiu. Cu discreţia omului care nu agreează exhibiţionismul şi confesiunile publice, Aurora Liiceanu (68 de ani) descrie câteva dintre episoadele delicate din viaţa sa în cartea „Prin perdea”, lansată zilele acestea de Polirom. Divorţată de Gabriel Liiceanu cu puţin timp înainte de a naşte, mamă singură a unui băiat, Ştefan (acum stabilit în Japonia), Aurora Liiceanu a căzut brusc - după scandalul „Meditaţia transcedentală”, în 1982 - din poziţia de cercetător la Institutul de Psihologie la cea de femeie de serviciu la fabrica „Suveica”. A cusut rochii ca să-i cumpere fiului un computer, a inventat „planuri B” de supravieţuire. „Niciodată n-am făcut pe victima”, mărturiseşte psihologul într-un interviu acordat EVZ. „M-am raportat la meseria mea ca la un hobby plătit” EVZ: Cum aţi pornit cartea aceasta? Ca una de confesiuni, de memorii? Aurora Liiceanu: Să-ţi spun drept, acum îmi cam pare rău că am scris-o. Nu ştiu, nu prea agreez exhibiţionismul şi voyeurismul, adică lumea e curioasă, iar ideea de rating întăreşte această curiozitate. Şi mă gândesc că orice informaţie pe care o dai despre tine trebuie cenzurată într-un fel, pentru că e o informaţie de uz intern. Acum văd însă că se subţiază felia uzului intern atât de tare, încât te minunezi, ai impresia că eşti aproape autist, când de fapt bănuiesc că nu eşti decât un om normal. Din punctul ăsta de vedere, am avut tot timpul grijă. Am vrut de fapt să avansez ideea că e o meserie foarte frumoasă psihologia, dacă o faci cum trebuie, sigur. Şi îţi pui problema care sunt deformaţiile profesionale ale psihologului. Unii spun că indiscreţia şi un fel de frigiditate, în sensul că analizezi prea mult şi îţi pierzi o notă de spontaneitate în viaţă, absolut firească. Mulţi spun că există meserii care ocupă prea mult loc în viaţa ta, care intră foarte adânc în structura ta şi te ampretează foarte tare. Eu cred că psihologia e una dintre ele. M-am raportat la meseria mea ca la un hobby plătit. Ceea ce e un noroc extraordinar în viaţă! Pentru că, în fond şi la urma urmelor - şi îmi zicea asta cineva demult, în comunism – „cine lipeşte suta, comandă muzica”. Ceea ce e foarte real. Dincolo de scanarea ideii de exhibiţionism şi confesiune necontrolată - pentru că sunt de părere că nu trebuie să-ţi trădezi eul adânc - am mers absolut liber. M-a împins şi cineva, de aceea am şi scris-o foarte repede, în 2-3 săptămâni. După care am zăcut liniştită, am lăsat-o multă vreme şi m-am gândit că i-ar trebui nişte motto-uri. Vă era teamă de reacţia celor care o vor citi? Pe de o parte, mă gândeam că unii oameni vor altceva. Lucruri mai intime, efuziuni din astea necontrolate. Iar de pe alta, mă întrebam de ce s-o faci, la urma urmelor? Pentru că oricum te livrezi celor din jur, oricum există câţiva oameni, puţini, care te cunosc destul de bine. În tinereţea dvs. aţi luat succesiv două decizii „drastice”: v-aţi părăsit iubitul înainte de nuntă pentru domnul Liiceanu, apoi aţi divorţat de acesta din urmă, deşi urma să aveţi un copil. Cum priviţi acum aceste decizii? Ştiţi care e deosebirea dintre regrete şi remuşcări: remuşcările le ai faţă de alţii, regretele faţă de tine însăţi. Eu nu am regrete şi culmea e că nu am nici remuşcări. N-am regrete pentru că am constatat foarte vag şi apoi mai precis în viaţă că, dacă tu nu eşti cel care te recunoşti, tu însuţi, în relaţia cu celălalt, nu e decât o profundă butaforie identitară - nu ştiu exact ce termen să folosesc - care te face să pierzi mult. Trebuie să pleci când într-o relaţie nu te simţi bine, nu eşti tu, chiar dacă există şi avantaje, evident. Există un moment de calcul animalic, din ăsta, de a nu te pierde. Şi asta se plăteşte greu, dar am considerat că sunt mult mai grave costurile psihologice decât cele sociale. Pe de altă parte, sigur, mă gândesc: dacă nu aş fi făcut asta, cine aş fi fost eu astăzi? „Când ai un copil, dormi pe o bombă” Cum v-a fost, în perioada aceea, ca mamă singură? Ştiţi vorba aceea, părinţii îşi văd de greutăţi, iar copilul de crescut. Câteodată, viaţa te trage de păr şi-i faci faţă. Un procent de inconştienţă e bun şi te descurci. Nu a fost uşor, mai ales că nu aveam nici mamă şi mama îşi ajută fetele la crescut copii. Am avut o relaţie foarte bună cu tatăl meu, care m-a ajutat mult, dar ştiţi ce se întâmplă: nu-ţi prea vine să ceri ajutorul unui om în vârstă şi mai ales unui bărbat. Pentru că la noi nu există o educaţie a bărbaţilor privind creşterea copiilor. Nici a femeilor nu prea există, însă asta e o altă discuţie. Iar a fi părinte e chiar o meserie. Când ai un copil, dormi pe o bombă, pentru că seara e bine şi dimineaţa are o problemă. Trebuie să ai întotdeauna un plan A şi un plan B, pentru că viaţa e incertă. Nu am fost crescută să am plan B, aşa că am fost nevoită să inventez eu un plan B. Ce fac eu mâine dacă...? Atunci când ai pe cineva în jur, planul B apare, când nu, ţi-l construieşti singură. Iar eu mi l-am construit singură. Am fost norocoasă având un copil extrem de sănătos, n-a trebuit să alerg la doctori, mi-a făcut viaţa confortabilă, din punctul acesta de vedere. Care a fost cel mai dificil episod în toţi acei ani? În 88, când Ştefan avea deja o vârstă şi nu ştiam ce să fac cu el. Viaţa era atât de grea, viitorul atât de gri, încât hotărâsem cu o prietenă din Grecia să facem un mariaj din ăsta alb, dacă era posibil. Poate, eu ştiu? Timpul trece, iar în 74, când el s-a născut, găseam pui, găseam mâncare, nu mă gândeam că vom intra într-un con de disperare. Nici nu mai credeam că vom ieşi din treaba asta. De exemplu eu, când m-am angajat la fabrica „Suveica”, eram convinsă că voi ieşi pensionară de la „Suveica”. Pur şi simplu nu vedeam nimic în faţă. Interesul suprem al copilului e binele lui şi nu binele nostru. De aceea se spune că atunci când copilul creşte trebuie să-l dezombilichezi cu mâna ta, pentru că nici lui nu-i e uşor să se desprindă. Dacă imprevizibilul te loveşte, ei trebuie să rămână în picioare. De aceea nu-i înţeleg pe părinţii care îşi împing copiii în faţă cu nepotisme şi nu-i ajută să devină viguroşi şi să se confrunte ochi în ochi cu viaţa. Ca metodă de supravieţuire, ştiu că aţi cusut şi vândut rochii unicat... Voiam să-i iau computer lui Ştefan şi nu-mi ajungeau banii, pentru că la vremea aceea costa cât un Trabant la mâna a doua. Am lucrat la negru, deci (râde). Mi-a plăcut totdeauna să cos şi de multe ori, râzând, le spuneam unora: „Ce fericită aş fi fost dacă eram croitoreasă!”. Aveam acum alte probleme, alte valori, alt stil de viaţă. După 90 am fost profund impresionată că, la fel ca şi cu crescutul copiilor, se credea că toate femeile ştiu să coasă, deşi unele fac nişte trăsnăi! Toate lumea e în nebunia etichetelor, mulţi se cred designeri, dar nu cunosc istoria costumului, percepţii etc. Dacă ştii să tragi nişte linii la maşină undeva la etajul 8, în Berceni, asta nu te face croitoreasă. Eu sunt foarte respectuoasă cu ideea de formaţie. Cred că am şi puţin talent, am avut ceva succes, am făcut şi o expoziţie acasă. „În cartea mea de muncă încă scrie «I», de la indisciplină” În carte amintiţi şi de un episod foarte controversat, „Meditaţia transcedentală”, care v-a dat viaţa peste cap... Aici am avut unele probleme, că mă gândeam „Iar mă întorc la episodul ăla?” Nici nu mai ţin bine minte ce a fost atunci, au trecut atâţia ani! Iar faptul că nu mai ţii minte bine ceva e o formă de protecţie. Însă rămân continuu nemulţumită de faptul că în cartea mea de muncă încă scrie că mi s-a desfăcut contractul de muncă cu litera „I” de la indisciplină! Că am pierdut atâţia ani cu salarii foarte mici! Şi că încercările noastre n-au dat nici un rezultat, dar eu nu pot să-mi pierd viaţa prin procese. Nici măcar nu mă mir. Faptul că o categorie socială a fost atât de bătută de soartă n-a interesat pe nimeni. Ministrul Justiţiei a spus că procesul nostru a fost corect, în schimb acum suntem foarte inflamaţi că magistraţii vor bani, că judecătorii nu au nu ştiu ce... Noi nu am făcut scandal, nu am pichetat, nu am făcut grevă. Dar să ştiţi, e o vorbă de asta care funcţionează: „Copilul care nu plânge nu primeşte ţâţă”. Vă puteaţi întâlni în anii de după scandal cu ceilalţi. Cu domnul Pleşu, domnul Şora? Ne vedeam, dar încercam să facem abstracţie de situaţie, nu ne întâlneam ca să bocim. E adevărat şi că nimeni nu ne ocolea, pe motiv că n-ar fi bine să vorbeşti cu ei. Aveaţi vreo speranţă atunci că se poate face dreptate? Da, aveam. Ne-am dus şi la deţinuţii politici şi la toţi. Am fost în perioada aceea un fel de deţinuţi în libertate, nu am avut dreptul să public, să intru în învăţământ, decât la cel special. Ştiu că s-au încălcat vreo opt legi, printre care şi aceea că, dacă ai studii superioare, nu te poţi angaja ca muncitor necalificat. Multe. S-a făcut procesul sâmbăta, când nu se lucra, tribunalul era gol complet! Atâtea lucruri s-au spus! Cine mai putea să lupte? Unii au plecat în străinătate, alţii s-au pensionat, alţii au vrut să uite. Cred că în spaniolă, dacă nu mă înşel, termenul pentru intelectuali este „allocado”, ceea ce înseamnă „alăturea de drum”. Probabil am fost „alăturea de drum”. În urma acestui episod, aţi ajuns femeie de serviciu la „Suveica”. Cât de bruscă a fost căderea? Mi-a dat viaţa peste cap, sigur. Dar cred că eram aşa de dresaţi să ne gândim că nu se poate face nimic... Nici nu aveam impresia că aveam vreo legătură cu lumea, trăiam într-o eprubetă - care nu era prea bună, dar nu conta. Eu nu am citit niciodată „Scânteia”, nici poezie, nici literatură din perioada comunistă. N-am sperat niciodată că se rezolvă. Dar niciodată n-am făcut pe victima. Puteam să „mulg” situaţia mea, pentru că ştiam că eram bună profesional, că ştiam limbi străine, aveam relaţii în străinătate, nu am fost membră de partid, muncisem ca femeie de serviciu, aveam vântul în pupă după 90. Dar n-am vrut s-o fac. Ştiu însă alte cazuri, când nu aveau nimic din toate astea şi s-au dat victime. Victimizarea a funcţionat foarte bine pentru unii. V-a ajutat să treceţi peste asta şi faptul că eraţi în primul rând mamă singură cu un copil, apoi psiholog? Da, evident. Trebuie să recunosc că mi se mişcă pământul sub picioare la ideea unei probleme în dimensiunea maternă, nu profesională. Se zice că Eugen Ionescu, întrebat care e cel mai mare dramaturg din lume, a spus: „Eu”. „Şi după aceea?” „Nimeni”. „Şi după aceea?” „Samuel Beckett” (râde). Dacă ar fi folosesc acest dialog, aş spune că pe primul loc e maternitatea. E incredibil cât de responsabil eşti pentru destinul cuiva. Pomeneaţi undeva de misoginismul lui Constantin Noica şi de faptul că v-ar fi spus că lucraţi cu „micuţisme”, cu mici destine. V-aţi lovit adesea de misoginism în cariera dvs? Da. Am constat că la examenele de doctorat, în comisii de orice fel, eram pusă totdeauna ultima, toţi bărbaţii erau înainte. Nu funcţiona nici criteriul alfabetic, nici cel profesional. După mine mai venea persoana care scria procesul verbal. Eu nu am resimţit foarte bine misoginismul, pentru că noi nu avem acel „awareness”, trăim toţi într-o inconştienţă. Şi la un moment dat l-am întrebat pe colegul meu: „Auzi, dar tu de ce eşti înaintea mea? Te cheamă cu M”. I-am adus şi alte argumente, iar el mi-a zis: „Păi, dacă eşti fraieră şi până acuma n-ai zis nimic?” Bărbaţii nici nu realizează că fac asta, o fac cum respiră. Din cauza asta, nici cei care ar trebui să ia atitudine nu realizează asta. Au fost emisiuni sau conferinţe în care am şi zis că mă aflu acolo doar de dragul corectitudinii politice pe motiv de gender. (râde) Când vezi un prezidiu de şapte bărbaţi şi nici o femeie nu-ţi pui probleme? Mie mi se face rău când mă gândesc! Eu sunt educată în spiritul diversităţii. Nu pot să sufăr mediile „uni”.

Mutare de ULTIMA ORA in televiziune! Azi, a semnat cu Kanal D

Pagina 1 din 2
Tag-uri:



Stirile zilei

Alte articole din categoria: Cultură

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI