23 august 1944. Directiva operativă a Marelui Stat Major, semnată de generalul Gheorghe Mailat, anunță că „Armata Română încetează luptele alături de trupele germane în scopul de a obține pacea de la Națiunile Unite”. În aceeași zi, la ora 22.30, după arestarea generalului Antonescu, Regele Mihai citește Proclamația către țară, decretând încetarea ostilităţilor împotriva puterilor aliate şi începerea luptei alături de naţiunile unite. Generalii Hansen și Gerstenberg își dau cuvântul de onoare Suveranului că acceptă hotărârea poporului român ca o situație de fapt și că vor părăsi fără lupte teritoriul României. Bestiile hitleriste își încalcă, însă, cuvântul. La ora 6.30 dimineața, o coloană germană motorizată de circa 20 de autocamioane, precedată de un tun antiaerian de calibrul 88 de mm și cinci tunuri ușoare, forțează pătrunderea în București, venind dispre Băneasa spre fântâna Miorița. Apoi, populația Capitalei este atacată mișelește de rămășițele aviației nemțești. Evenimentul zilei vă propune o incursiune în Bucureștiul zilei de 24 august 1944, alături de cei care au fost prinși sub ploaia de bombe germane.

E 24 august 1944. În ultimele zile, canicula a devenit tot mai insuportabilă. Până și arborii au renunțat să se mai lupte cu vipia amiezilor și plâng galbeni pe marginea drumurilor sau prin parcurile pustii. E o neliniște apăsătoare în aer, teribilă. Noaptea trecută a fost zguduită de motorizatele care s-au preumblat prin București și prin împrejurimi, parcă năuce, parcă negăsindu-și locul și rostul. Fiecare vibrație a uriașelor mașini de fier a zguduit casele până la prăsele, iar urletul motoarelor a cutremurat ființele pentru a nu știu câta oară. Orice ai zice, nu te poți obișnui cu asta. Dar să lăsăm istoria să vorbească…

„Conform ordinului dat de Hitler la miezul nopții de 23 spre 24 august, trupele germane, concentrate în grabă în zona Otopeni, Băneasa, Tunari – la nord de Capitală -, întărite cu elemente de artilerie antiaeriană din spațiul Ploiești, au pornit în dimineața zilei de 24 august un atac asupra Bucureștiului. Acțiunea a fost declanșată la ora 6.30 de o coloana motorizată – circa 20 de autocamioane - precedată de un tun antiaerian de calibrul 88 de mm și cinci tunuri ușoare. Ajunși în fața podului Băneasa, militarii germani au fost nevoiți să se oprească. Pe pod, ostașii români realizaseră o baricadă din bărci luate de pe lac și din diferite alte materiale legate între ele cu sârmă ghimpată. Avertizați să nu se apropie de baricadă, germanii au încercat să înlăture obstacolul și au așezat în bătaie tunul greu antiaerian. Reacția trupelor române a fost extrem de puternică. Escadronul comandat de locotenentul Smărăndescu a reușit, din primele minute, să distrugă tunul greu antiaerian și patru camioane cu personal și muniție, determinând retragerea germanilor în satul Băneasa. La ora 7.30, întreaga coloană germană, care încercase să intre peste podul Băneasa spre făntâna Miorița, este definitiv înfrântă”. (Ion. V. Bârcă, sublocotenent) De altfel, bombele aviației nemțești au lovit și podul de cale ferată apărat cu trupurile soldaților noștri, pod care, prin prăbușirea sa, a blocat circulația pe șosea, între fântâna Miorița și lacul Băneasa.

Atacul asupra Palatului Regal din Capitală

Era, așadar, prima lecție primită de armata hitleristă de la români. Dar generalul german Gerstenberg, care văzuse în atacul de la podul Băneasa cheia succesului său militar, recurge la situația disperată, criminală, a bombardării cu avioane de luptă Stukas a clădirilor guvernamentale din Capitală. Gheroghe Teodorescu, căpitan în acea perioadă, povestește: „Eram comandantul gărzii Palatului Regal din Capitală, aveam pe atunci gradul de căpitan. În jurul orei 9.20 am auzit venind dinspre Otopeni mai multe avioane. La scurt timp, am zărit deasupra Bucureștiului, la o înălțime de 400-500 de metri, patru avioane germane de bombardament. Nu ne-a trecut prin cap să luăm măsuri, pentru că în acea perioadă era obișnuit zborul avioanelor germane deasupra Capitalei și, mai mult, eram convinși că ofițerii nemți primiți aseară la Palat se vor ține de promisunea că vor părăsi fără lupte teritoriul României, credeam că este un zbor de rutină, nostalgic... (...)”.

Prim-ministrul Sănătescu s-a așezat în fund pe trepte, resemnat

Căpitan Gheorghe Teodorescu continuă: „Prima bombă nemțească a căzut în fața bucătăriei Palatului, între Palatul vechi și Casa nouă. Căpitanul Budeanu a murit primul, pe loc, asfixiat de suflul exploziei bombei. Eu și căpitanul Mișca am scăpat ca prin minune. Alte bombe au căzut imediat pe Casa nouă, care se afla terminată la roșu. Cei patru soldați aflați în paza ei au murit pe loc. La următoarele bombe, s-au avariat acoperișul Palatului și acoperișul gărzii. (...) Știu că generalul Sănătescu, primministrul de atunci, a încercat de trei ori să iasă și de trei ori a fost nevoit să renunțe. La un moment dat, mașina i-a luat foc și, în nebunia aceea, primministrul s-a așezat în fund pe scările Palatului cu o resemnare uluitoare, așteptând să fie ucis. (...) În tot cursul zilei, nemții au atacat în douăsprezece rânduri centrul Capitalei. La orele 20.00, bombele s-au rărit. Totul ardea în jurul nostru. În curtea Palatului se aflau 20 de oameni morți. (...) La ora 17.00 a fost lovit Teatrul Național. Era printre ultimele victime ale acestei barbarii de neimaginat”.

Baricada din Rahova

Dar baricada de la Băneasa nu a fost singulară. Cam în același timp, în celălalt capăt al Bucureștiului, la intrarea dinspre Alexandria, câteva subunități germane staționare încearcă asaltul. Unul dintre martorii oculari ai înfruntării, un sublocotenent povestește: „Este vorba de acțiunile desfășurate în zona Rahova, pe porțiunea de intrare în oraș a șoselei București-Alexandria. Aici a fost cucerită prin luptă poziția unei subunități germane, care avea adăposturi puternice și se postase în ele sperând că, sosindu-i ajutoare dinspre Alexandria, să treacă împreună cu acestea la înaintarea înspre interiorul Bucureștiului. După câteva ore de luptă, militarii germani au fost înfrânți și luați prizonieri. În timp ce aceștia depuneau armele, la marginea orașului și-a făcut apariția o coloană germană formată din 30 de autocamioane și 7 tunuri antiaeriene. Coloana a fost oprită cu foc de posturile înaintate ale Regimentului 2 călărași cercetare și ale unui batalion de jandarmi. (...) Încercările din acea zi ale inamicului de a pătrunde în București prin nord, vest și sud-est au eșuat”.

Bombele au intrat pe geam, în Palatul Telefoanelor

Ofițerul Ioan Mailat rememorează orele cumplite din dimineața zilei de 24 august, când aviația germană a bombardat mai multe puncte-cheie ale Capitalei: „Sediul Marelui Stat Major, secția a 3-a, București, era pe strada Știrbei Vodă. După ora 10.00 a zilei respective – 24 august – ni s-au întrerupt complet legăturile telefonice cu orașul și cu țara, cu trupele. Ce se întâmplase? Începuseră sălbaticele bombardamente ale lui Gerstenberg asupra Capitalei... Două bombe, cum aveam să aflu ulterior, pe traiectorie oblică, intraseră pe fereastră în Palatul Telefoanelor, la etajul 3, și distruseseră mașinile în totalitate. Am fost mutați urgent, sub ploaia de bombe inamice, în Palatul CFR și ne-am continuat acțiunile folosind legăturile telefonice ale CFR-ului. (...) După trei zile de așa-zis post am reușit să mâncăm un pepene pe care ni-l adusese un soldat, el știe de unde”.

Prins de bombardament în tramvaiul 19

Mulți bucureșteni au plecat la muncă în dimineața de 24 august 1944, ca într-o zi obișnuită. Unii erau convinși că scăpaserăm pentru totdeauna de nemți, iar alții pur și simplu nu aveau habar de evenimentele petrecute în seara precedentă.

Povestește Ion Hufner, un ucenic care avea 14 ani la acea vreme și care a fost prins de bombardamentele germane în tramvaiul 19, cu care mergea, zi de zi, la serviciu: „Locuiam cu ai mei pe strada Școalei (actuala Clăbucet), nr. 48, aveam 14 ani și eram ucenic la Monetăria Națională. Atunci se făceau 4 ani de ucenicie după ce absolveai 7 clase. Dimineața munceam în Monetărie, iar seara trebuia să merg la cursurile Școlii Industriale din Pieptănari 20. Meserie nu te învăța nimeni, rămâneai, peste toate acestea, doar cu ceea ce „furai”. Executam, în schimb, muncile grele, necalificate sau treburile casnice ale meșterilor. Cum am ajuns eu ucenic la Monetăria Națională, unde intrai atât de greu? Prin fratele meu, Nicolae Huter, care era tipograf la bancnote, la Banca Națională, și fin al lui Beneș, fost guvernator al acestei bănci. Am plecat, ca de obicei, spre locul uceniciei mele dis-dedimineață. Trebuia să fiu acolo la ora 7.00. Am luat tramvaiul 19 până la Sf. Gheorghe și apoi tramvaiul 20 până la Filaret, la Monetăria Națională. Nu știam absolut nimic din cele întâmplate în seara precedentă, 23 august 1944, așa că, în clipa în care am fost trimis acasă imediat, sfătuit să ajung cât mai repede lângă părinți, am priceput că s-a întâmplat ceva cu totul ieșit din comun. M-am urcat în tramvai și, când am zărit muncitori de-ai noștri înarmați, m-am gândit că se va fi întâmplat ceva care i-a supărat prea rău pe acești oameni necăjiți, de-au ajuns ei la o așa hotărâre. Când am ajuns la Sf. Gheorghe, era cam ora 8.00, am auzit în toate părțile zgomot de arme nervoase. Eu știam de la radio că luptele se duc tocmai în Basarabia, când au și ajuns la București?”

„Fugeam dinspre o moarte spre o moarte posibilă”

Adolescentul Ion Hufner își dă seama că e prins în toiul bombardamentelor: „M-am lămurit în tramvaiul următor, 19, care s-a poticnit la un moment dat și lumea vorbea tare, din care vorbe am înțeles foarte bine cu cine se duc luptele astea grele. Părinții mei fugiseră în comuna Flămânzeni, lângă Buftea, și acolo trebuia să mă duc și eu. Ajuns cu greutate prin zona casei mele, am fost surprins de bombardamentele sălbatice ale avioanelor ntemțești în plină stradă. M-am speriat, dar am știut cum să procedez, pentru că eram sătul de bombardamentele aviației anglo-americane de anul ăsta… Cunoșteam, ca orice băiat de vârsta mea, tipurile de avioane, tot așa după cum știam la perfecție tipurile de arme, de mitraliere, de grenade… Aproape că era o rușine între cei de vârsta mea să nu știi cum se cheamă cutare sau cutare armă, ce putere de distrugere are etc. Am luat-o la goană pe șoseaua Chitilei, cu gând să ajung la părinții mei. Bombardamentele deveneau tot mai violente. Cerul huia, iar pământul gemea, nu se știa care e mai vinovat pentru toate acestea, cerul sau pământul? Nu este o legendă! Fugeam dinspre o moarte spre o moarte posibilă! (…) Am ajuns la Flămânzeni în câteva ore. Aici era cu totul altceva. Orașul Buftea era în mâinile tanchiștilor și pompierilor noștri, nemții erau prizonieri, părinții îmi erau întregi și asta era totul, asta era totul pentru atunci”.

 

„Pînă la capăt și mai departe”

Lucrarea lui Cornel Brahaș, „Pînă la capăt și mai departe”, din care am selectat aceste fragmente, a apărut în 1989 la editura Eminescu, în două volume. În primul dintre ele, autorul cuprinde mărturiile a 217 oameni, civili sau militari, prinși sub bombardamentele din 24 august 1944. Cel deal doilea volum conține relatări despre participarea armatei române împotriva fascismului, de la Prut până în Budapesta și Cehia.

Nemții aveau peste 6.000 de soldați în Capitală

Trupele germane din București numărau, în acea zi, circa 500 de ofițeri, 1.500 de subofițeri și 6.000 de soldați. Mai mult, formațiunile de antiaeriană și de vânători de tancuri dispuneau de 58 de tunuri, dintre care 16 de calibrul 88 mm. Comandamentele și punctele de comandă germane erau organizate pentru apărare, în măsură să reziste la încercuire. Aveau, de asemenea, lucrări genistice în jurul lor, saci cu nisip drept parapete pentru trageri, depozite de muniții, subunități speciale de apărare și armament divers.

Gerstenberg a murit de tuberculoză

Alfred Gerstenberg a fost atașat militar al Luftwaffe la Legația din București (șeful misiunii militare germane pentru arma aerului în România). După evenimentele de la 23 August 1944, Gerstenberg s-a prezentat la Palatul Regal.

La cererea Regelui Mihai, el a primit ca aghiotant un ofițer român (colonelul Valeriu Selescu) și a plecat către Transilvania, pentru a ordona trupelor germane staționate acolo să se predea. După ce a trecut cu succes prin teritoriul controlat de armata română, Gerstenberg a ajuns la destinație.

Aici, el l-a arestat pe aghiotantul român și, în fruntea a 4.000 de oameni, a pornit către București, cu scopul de a ocupa poziții militare cheie. Între timp, corpul de armată german a primit, ca întăriri, parașutiști din Germania. În noaptea de 23/24 august 1944, noul prim-ministru, generalul Constantin Sănătescu, a avut o întrevedere cu Manfred von Killinger și generalii Erik Hansen și Alfred Gerstenberg, cărora le-a spus că sunt liberi să părăsească teritoriul românesc „pentru a nu prăpădi țara continuând un război inutil”. Ei însă nu au înțeles acest mesaj și, imediat după plecare, au reușit totuși să dea ordin unor trupe germane să atace Bucureștiul.

După intrarea armatelor Uniunii Sovietice în România, generalul Alfred Gerstenberg (care a fost luat prizonier în 28 august 1944 de trupele române, la Gherghița, împreună cu generalul Reiner Stahel) a fost dus în Uniunea Sovietică, unde a rămas până în 12 octombrie 1955, când a fost eliberat. Generalul Gerstenberg a murit de tuberculoză (contractată, probabil, în timpul prizonieratului) la data de 1 ianuarie 1959, în localitatea germană Bad Tölz.