Actualitate
Bulăul din Atlanticul de Nord, buda din Philadelphia și fenomenele paranormale. Reporter de Cursă Lungă
Cu râia asta ruginită, botezată Hagieni, un cargou de 8700 TDW, am ajuns până în America. Ridicasem ancora în noaptea de 8 spre 9 Decembrie 1994, din Constanța, și am ajuns la Philadelphia cu două ore înainte de Anul Nou
La bord eram doi reporteri ai Evenimentului zilei. Îl luasem cu mine în voiaj și pe Paul Apostol, absolvent al Institului de Marină Mircea cel Bătrân, cu brevet de ofițer electrician, dar convertit în ziarist de investigații, în prezent prosper om de afaceri, la Tulcea. Am făcut o echipă mișto. Comandant era unu’ pe nume Dorel Iftodi, bun marinar, da’ cu un caracter și comportament de tot rahatu’, că mai era puțin și ne punea marțagonul în mână. Călcase un copil pe trecerea de pietoni și, timp de mai bine de zece ani, armatorul Adolf Bâclea, de la Cosena – care luase nava în bare-boat, de la Navrom – l-a tot sărit de pe un vapor pe altul, până s-a prescris fapta și a putut să se întoarcă în țară. A lăsat docul la apă acu’ câțiva ani, când l-au găsit mort în cabina sa, într-un port din Brazilia, cre’ că Belem, pe Amazon.
Hopa-Mitică, pe furtună, în Atlanticul de Nord
În fine, până la Gibraltar am făcut cam opt zile și încă două săptămâni pâna la intrarea pe estuarul lui Delaware. Două săptămâni în Atlanticul de Nord, în Decembrie, sunt un coșmar pentru orice marinar, chit că noi o luasem mai pe la Sud, pe lângă Madeira și Azore, apoi cu prova pe Bermuda, ca să urcăm apoi spre Philadelphia. Nava era încărcată cu un minereu dens, cam ca plumbul, numit silicomanganez, bașca niște fierătanii peste el. Tâmpiții de la companie tăiaseră separațiile de la magazii și transformaseră cargoul într-un fel de bulk-carrier mai mititel. Centrul de greutate era foarte jos și făceam ca un Hopa-Mitică, printre valuri de opt la zece metri și un vânt ca pe vârfu’ Omu, iarna. Am avut o singură zi mai liniștită, fix de Crăciun, da’ până atunci, într-o noapte, era să ne dăm peste cap că am avut vreo zece blackout-uri consecutive. Nava nu mai guverna și se pusese de-a latul pe val. Huruia și trosnea vaporul de credeai că se rupe ca un chibrit. Noroc că mai țineam minte ce învățasem cu ani în urmă pe la „Rezistența materialelor”. Am avut bulan atunci. Cred că a fost cel mai nasol bulău pe care l-am trăit, în aproape doi ani și jumătate petrecuți între cer și apă. Ne-au ajutat puțin mai mult și niște lăzi cu Metaxa pe care luasem la „export” de la Pireu, unde făcuserăm bunkerajul.
Ne puteți urmări și pe Google News
Când îți uiți portofelul la budă în Phildelphia
Am ajuns pe străzile făcute celebre de Bruce Springsteen – cu al său „Streets of Philadelphia”, în mare vogă atunci – pe 1 ianuarie 1995. Io aveam 25 de ani, Paul 26 și eram hoinari în America. Plecasem cu toate actele la noi că, cine știe ce câini cu covrigi în coadă urma să întâlnim. Ai dracu’ s-au ascuns de noi ca de hingheri. Ne luase de la vapor, cu mașina, un inspector de la Coast Guard și ne-a dus în oraș, că fiind un port pe fluviu, cu dane înșirate ca mărgelele, din aval în amonte, eram cam departe de downtown. În care centru am nimerit în plină paradă, ca-n filmele americane, cu majorete, steaguri, confetti, tonete cu hotdogi etc. Se numește Mummer’s Parade și se ține în fiecare zi a noului an, ca o sărbătoare a orașului. Ni s-a spus că la întoarcere să cerem unui taximetrist să ne ducă în Penn’s Terminal, că acolo acostasem. Am oprit prima oară la un hotel unde am trimis prin fax, un prim reportaj. Pe dupăamiază, hămesiți, am intrat într-o locandă ținută de o familie de greci. Cum noi știam, pe vremea aia, despre bucătăria grecească cam ce știu chinezii despre sarmale, am mâncat pizza și băut bere. De emoție, m-a luat o cufureală holywoodiană. La budă, mi-am pus portofelul cu actele și banii pe suportul de hârtie igienică. Am rezolvat momentul și am plecat. După o oră, mi-am dat seama că sunt falit și fără niciun ID. M-am întors în pas alergător, regulamentar, cu 180 de pași pe minut. Am avut noroc că nu folosise WC-ul nimeni după mine. Portofelul era unde îl lăsasem. Era să mă „ușurez”, la propriu, de fo 800 de dolari.
Cu un taximetrist din Port Said prin orașul lui William Penn
Seara, am luat un taxi să ne întoarcem la navă. Numa’ că, ghinion. De fapt, două ghinioane. Taxidriver-ul era un egiptean din Port Said care știa metropola cam cum știam noi topografia lunii. Unde mai pui că americanii botezaseră, în cinstea lui Wlilliam Penn, setller-ul urbei, o grămadă de docuri cu numele Penn. Noi știam că urma să ne coste în jur de 20 de dolari cursa. Când a ajuns la 30 pe aparat l-am luat la întrebări. Arabu’ era pierdut în spațiu. Habar n-avea unde să ne ducă sau făcea pe prostu’. Se întunecase și i-am cerut să oprească, să coborâm. A oprit la un colț. Niște negri mătăhăloși veneau, cu pași legănați, spre noi. Egipteanul se întoarce și ne spune, cu ochii mari: „Hey, men, are you crazy? This is <>! Are you sure?”. Nu mai eram siguri Până la urmă am ajuns și ne-a costat 32 de cocari de căciulă. Am hotărât să nu spunem nimic de faza asta la vapor, să nu ne ia ăia la mișto. Bineînțeles, gură mare cum sunt, m-am spart. Au râs ăia de noi, până la următoarele escale, din New Orleans, Houston și ultima din acest voiaj, Balboa, portul din partea vestică a Canalului Panama, de la Pacific, de unde ne-am repatriat, prin Maracaibo, Caracas și Roma. Da’ despre escalele astea și marșurile dintre ele, printre care și traversarea Triunghiului Bermudelor, o să-mi amintesc altădată.
Paranormalul din redacție
Când ne-am întors acasă, în prima seară, Paul a ales să se trosnească în garsoniera din Militari a lui Călin „Macarie” Darie, împreună cu Bogdan „Păsărică” Atanasiu, Boholt Gabi și Daniel Nanu, Radu Baraba Popa și nu mai știu care de pe la noi din secție. Io, cam stătut, că în America o curvă costa pe noapte cam cât câștigam io pe juma de lună, la vapor, m-am dus în Regie la agățat studente, cu Sandu Vrejoiu. În discoteca din fosta cantină studențească R2 am cunoscut-o pe prima și ultima mea nevastă. De unde se vede că nu poți să pui bază pe o relație începută într-o cârciumă. Câteva zile mai târziu, într-o dimineață, la bufetul EVZ, m-am luat la harță cu Paul. Era supărat că nu continuasem voiajul, că mă certasem io cu boul ăla de comandant. A ieșit nasol, în sensul că mi-am luat-o pe coajă, că era cu un cap mai înalt și avea alonja mai mare. A rupt cu mine ușa de la revista „Paranormal”, a lui Miron Manega, până m-a băgat în șuturi sub un birou. Când a venit regretata Simona Catrina la serviciu o terminasem de reparat și i-am spus că duhurile rele, paranormale, i-au vizitat redacția. A rămas cam în dubiu. Aveam 26 de ani. Se mai întâmplă la vârsta aia
Recomandările noastre
