„Atelierul este pentru mine un altar” o declarație manifest a pictorului Liviu Mihai

„Atelierul este pentru mine un altar” o declarație manifest a pictorului Liviu Mihai

Tânăr, în plină forță creatoare, artistul are toate atuurile pentru a cuceri lumea cu arta lui. Este cunoscut în mediul artistic tocmai pentru viziunea sa aparte, pentru modul în care reușește să transmit ceea ce simte, ceea ce trăiește, ce experimentează sau doar visează. La început de februarie, la Palatul Mogoșoaia va avea loc vernisajul expoziției pictorului Liviu Mihai, numită simplu „Lost Paradise”.

Atunci când ne-am aflat pentru prima dată față în față, țin minte că mă întrebam cum poate cineva atât de tânăr să picteze atât de înțelept. Ne-am regăsit de-a lungul timpului și am avut răgazul de a-l descoperi așa cum este. M-a impresionat modul în care își susține părerile, stilul, pe care nu-l trădează niciodată, echilibrul între haos și ordine, pe care îl păstrează aparent fără niciun efort. Liviu Mihai este un artist pe care nu ai cum să-l ignori. Într-un interviu pe care i l-am luat acum ceva vreme a rostit o propoziție care mi-a rămas întipărită în memorie: „Marile lupte se dau înăuntrul omului. Acolo se sparg cometele”. Datorită lui am înțeles cât de important este momentul exploziv al creației, dar și cum întinzi culoarea, cum o lași să alunece, să curgă, să se îndrăgostească de altă culoare și să o îmbrățișeze strâns sau cum respiră pânza în așteptarea culorii. Toate acestea sunt necunoscute vizitatorului anonim al expozițiilor sau muzeelor. Publicul nu are habar că artistul este gata oricând să distrugă totul pentru ca altceva să se nască. Nu are habar din ce nebunie a adâncurilor vine inspirația. Creația este ca o lanternă ce luminează o cameră ținută sub lacăt, în care artistului i-a fost interzis să pătrundă.

Pictorul Liviu Mihai in atelier

Nu o dată am afirmat că mă consider norocoasă pentru că mi-am ales această profesie. A fi jurnalist a însemnat pentru mine șansa uriașă a unor întâlniri cu oameni pe care altminteri nu i-aș fi cunoscut niciodată. Actori și regizori, muzicieni și interpreți, poeți și scriitori, sportivi. Am cunoscut pictori remarcabili, cărora le-am luat interviuri și de care mă leagă o lungă și frumoasă prietenie, bazată pe respect reciproc. Unul dintre aceștia este Liviu Mihai. Oricât am vrea să credem că lucrurile stau altfel, realitatea întotdeauna ne aduce cu picioarele pe pământ: nu avem toți șansa de a pătrunde în atelierul unui pictor, de a descoperi lumea acestuia, de a-i înțelege tăcerile, renunțările sau, dimpotrivă, fericirile. Liviu Mihai mi-a deschis ușa atelierului său cu generozitate, a avut răbdare să-mi arate cât de importantă este lumina în lucrările lui și mi-a dat voie să caut prin amănuntele existenței lui, din copilărie până la vârsta maturizării, prin tăcerile lui, prin punctele pe i pe care le-a pus. Ce tulburătoare experiență. Știam că viața de artist este una plină, evenimente, vernisaje, expoziții, deplasări, serate, târguri de artă, tabere de creație, nu poți lăsa niciun unghi neexploatat. Invitația de a-i vizita atelierul a venit cu mult timp în urmă, dar viața nebună căreia încercăm în van să-i impunem propriul ritm nu ne-a dat șansa unei întâlniri decât după Anul Nou. Aveam în sfârșit și unul, și altul răgazul necesar. Pe fundalul experiențelor sociale ale acestor vremuri dominate de adânci contraste, Liviu opune dezorientării cumva perpetue certitudinea statorniciei prin arta lui. Privirea lui scrutătoare pătrunde în adâncurile sufletului și aduce de acolo imagini care stârnesc întrebări și nu o dată oferă răspunsuri, creează empatii.

Ne puteți urmări și pe Google News

Pictor: Liviu Mihai Lucrare:Christ

S-a născut la 9 aprilie 1980, la Slatina. La 11 ani știa deja că pictura este pasiunea vieții lui. Atunci tatăl lui a cumpărat o lucrare a unui pictor amator și, fascinat, Liviu Mihai a copiat-o, descoperindu-și astfel înclinațiile artistice. Se simțea literalmente copleșit de această pasiune. Își amintește cu bucurie nedisimulată vacanțele petrecute la bunici. Acolo a schițat cele dintâi portrete, acolo s-a simțit mai inspirat ca oricând. Adolescent fiind, a început să ia lecții de desen și pictură de la pictorul Nicolae Truță, care l-a încurajat să urmeze această cale. Astfel a ajuns la Școala populară de artă. Deși părinții lui Liviu și-ar fi dorit ca fiul lor să urmeze o carieră militară și nu l-au susținut de la început în urmarea visului artistic, în 1995 acesta a devenit student la secția de pictură a Școlii de Artă din Craiova. Aici, a studiat cu pictorul Mihail Trifan, ale cărui nuanțe de culoare, precum și stilul artistic neconformist și experimentul permanent își vor lăsa amprenta asupra propriului stil al tânărului artist. La nici un an de la primul pas în studiul picturii, are cea dintâi expoziție personală în orașul său natal, Slatina, la Biblioteca Județeană. Succesul a demonstrat că încrederea profesorilor săi a fost pe deplin motivată.

Pictor: Liviu Mihai Lucrare: Composition

Mediul în care va învăța să facă deosebirea dintre arta adevărată și kitsch este cel al atelierului Școlii de Artă, alături de alți studenți. Georges Braques și Nicolae Grigorescu devin referințele sale artistice, iar premiile la concursurile naționale de pictură nu întârzie să apară. Nu intră din prima la Universitate, dar nu se dă bătut. Un an întreg lucrează din greu și-și înființează un studio într-o spălătorie într-un bloc de apartamente din Slatina, ajutat de un unchi. În 2001 este admis la facultate, secția de artă grafică, ca student al lui Mircea Dumitrescu, care va încuraja și sprijini eforturile-i artistice. În primii ani, studiază pictura folosind modele și alte tehnici tradiționale de artă grafică, cum ar fi gravarea, litografia și linocutul. După absolvirea universității, începe să lucreze în paralel cu arta digitală și pictura și desenul tradițional.

Liviu Mihai are o dexteritate aparte în a descifra realul. Cucerește prin miezul de miracol pe care îl experimentează în tablourile lui, aidoma unui alchimist în căutarea pietrei filosofale. Viața unui artist este o continuă autodepășire, o continuă căutare. De dragul posibilității, nu o dată, trece granițe păzite cu strășnicie. Îl admir pentru că nu se cantonează, pentru că nu rămâne în același loc, pentru că luptă, pentru că nu se dă bătut, pentru că își caută drumul, rostul. Vrea să știe, vrea să încerce. În atelierul în care am stat amândoi de vorbă, lumina zilei mă învăluiau ca pe cea mai bună prietenă, iar culorile așteptau cuminți să le vină rândul. Roșul striga să fie luat primul,  în schimb galbenul avea o răbdare de fier. O pânză din care se răsfrângeau oglindiri de verde neted, închis, mă forța să o iau în seamă. O lucrare compusă din șase tablouri mai mici. Pictura modernă nu se mai limitează la pânze mici ca ale lui Vermeer, ci folosește tot spațiul disponibil, ba chiar dărâmă limitele impuse și se extinde la infinit, pentru că pânzele moderne au îmbibate în ele o părticică din sufletul artistului, iar sufletul omului e mai mare decât viața însăși.

„Inspirația pentru lucrarea «The Feast» a venit de la carpeta cu căprioare pe care o avea bunica pe perete”, mi-a spus Liviu Mihai. „Acolo vedeam apa limpede care curgea la vale, undeva, în depărtare, munți semeți, dar și căprioare. Percepția mea atunci era că acela era paradisul. În interpretarea mea de acum am venit cu opusul. Căprioare gingașe se înfruptă dintr-un lup mort, pe care chiar ele l-au ucis sau l-au găsit așa. În lucrarea mea, vânătorul devine vânat și cred că natura poate să ia astfel de întorsături la care omul nu se gândește niciodată. Are această putere colosală de transformare. Ideea aceasta, a transformării, a devenirii, mă fascinează și cred că definește viața. Mi se mai pare paradoxal faptul că imaginea omului despre Paradis e una de ordin vegetal,  în care liniștea și pacea tronează, deși a distrus o mare parte din natură deja. În proiectul acesta, numit Lost Paradise, am adus și elemente care au legătura cu copilăria mea, care pentru mine reprezintă un Paradis pierdut”, mi-a mărturisit artistul, care se pregătește de o nouă expoziție la Palatul Mogoșoaia la începutul lunii februarie.

Nu știam că se poate interveni peste o lucrare, doar pentru că ea își dorește o schimbare, doar pentru că vrea să-și strige un alt sens, mai potrivit. Ca să ajungă la esență, Liviu Mihai a renunțat, a abdicat de la ideea de început și a răzbătut atât de departe în tălmăcirea sentimentelor încât tu, privitor, înțelegi că reciclarea te ajută să te orientezi altfel. Culorile pe care Liviu le folosește se explică reciproc. Ele se cunosc bine, știu care dintre ele se amestecă, știu care dintre ele participă, cine le tulbură și cine le înăbușă acțiunea. Tablourile lui Liviu Mihai te poartă într-o lume tulburătoare. Dacă urmărești traseul cenușiului aparent vei descoperi că la origine e violet sau albastru, sau verde. Când te afli în mijlocul acestora, în atelierul unde au luat naștere, simți emanația lor puternică. Culorile lui nu irump și nu zgârie retina, dar au marea calitate de a rămâne, de a dura. Lumea este pentru artist ceea ce este și pentru poet, tot ceea ce este neîngrădit. În concepția amândurora, munca, voința, ființa, seriozitatea și înțelegerea sunt aceleași, toate aceste noțiuni numesc existența superioară cu adevărat umană ca atare în totalitatea sa. Operele nu permit adesea omului și artistului intrarea imediată în lume, dimpotrivă, ele îl plasează în fața lumii care este înțeleasă ca existență în totalitatea sa. Artistul își plasează lumea în fața sa ca obiectiv și el se plasează în fața lumii. Artistul comandă lumea și o ordonează prin intermediul artei acolo unde ea nu este suficient reprezentării sale. Artistul își contemplă motivele mai înainte de a-și plămădi din ele imagini.

Pictor: Liviu Mihai Lucrare: Dreaming till the end 2

Liviu Mihai se simte responsabil pentru fiecare linie, pentru fiecare strat de culoare. Tăcerile, nesfârşitele aşteptări ale unor clipe de care sufletul are nevoie, alegerile lui, viziunea lui, memoria lui, toate acestea se regăsesc în arta pe care o dăruieşte privitorului. Nu o dată am simțit durerea din creațiile lui, am dat sensuri diferite acestora decât restul privitorilor, implicându-mă cât de puternic mi-a permis sufletul. Suferim pentru că gândim durerea și încercăm să-i găsim un sens. Ar fi mult mai constructiv să coborâm din minte în inimă și să o primim ca pe un dar prețios, având dragoste de ea, privind-o, îngrijind-o. Gândind durerea, o facem mai mare decât este. Rămânând în minte, devenim prizonieri ai durerii, stingheri, rigizi. Lăsând-o să ne fie călăuză, urmând-o cu blândețea inimii, durerea va începe să se topească și să devină ea însăși un instrument al vindecării.

Este ceea ce Liviu Mihai reușește să transmită prin intermediul lucrărilor lui actuale. Își dorește ca istoria să nu se repete și doar prin intermediul artei poate încrusta cumva  adânc, pentru totdeauna, un mesaj către cei care vin după noi. Doar prin armonia creată poate determina o ajustare a realității. Privind lucrările pe care le-a reunit sub numele de „Lost Paradise”, nu am putut să nu consimt la ceea ce el transmite prin acestea, izbindu-se de realitatea celor care au puterea. Copilăria lui este mai prezentă și pregnantă ca oricând. Sunt „proiecții ale unor lumi care cad, societăți care colapsează în propria gândire. Nu sunt semne că s-ar opri repetarea unor istorii sângeroase, ba dimpotrivă”, spune artistul prin intermediul artei lui. Pare că toată lumea suferă de amnezie; generațiile noi nu realizează că istoria se repetă. Liviu Mihai crede că oamenii au pierdut legătura cu natura, iar tehnologia nu a reușit decât să suprime tot ceea ce era omenesc înainte. Faptul că oamenii văd natura ca fiind acolo, departe, iar ei aici, cu stilul lor de viață neatins, este o iluzie. Este o criză de percepție. În lucrările pe care le va expune curând la Mogoșoaia, se simte victima refuzându-ți rolul, vânatul devenit vânător. „Această idee de Paradis face parte din suita de idei așezate pe piedestale de marmură frumos șlefuite de oameni și poate este o greșeală să avem această proiecție. De la un Paradis promis de un anumit cult sau religie până la mici paradisuri pe care încearcă omul să și le creeze, de această idee sau promisiune s-a legat mereu Speranța. Nu exista Paradis fără speranță. După mine, istoria omului e măreață, dar sângeroasă și cred că toate sistemele sociale create au reprezentat încercarea Omului de a crea de fiecare dată un fel de Paradis, o lume care să funcționeze după parametrii ajustați de el. De fiecare dată însă a intervenit ceva sau cineva care a distrus acest mecanism frumos aranjat”, afirmă Liviu Mihai. „E ca atunci când crezi că ai trecut linia de finiș, dar te împiedici și cazi chiar înainte. Ne scapă printre degete cumva. Nevoia de control distruge la un moment dat forma din interior. Probabil că și Ceaușescu, Stalin sau Hitler aveau o proiecție măreață despre ograda lor, credeau că sunt creatori ai unui Paradis, dar au dat naștere evident opusului”.

 

Conceptul lui se referă la conflictele existente, fie că vorbim despre o religie sau alta, despre un regim sau altul, despre o cădere sau un zbor, o cultură sau alta. Liviu preia personaje-simbol și le folosește în compoziţiile lui ca să creeze alegorii. Artistul dezvăluie o toleranță întinsă la maximum ce poate plesni în orice moment, sugerează neputinţa unei instituţii religioase care rămâne doar un simbol în societate, politicile dictând totul, devenind realmente letale. Tema conflictelor îl fascinează, pentru că se pare că omul nu e pregătit să renunţe la conflict, oricare ar fi el. „Atelierul este pentru mine un altar”, mai spune Liviu Mihai, lucru pentru care pot depune mărturie oricând.

Liviu Mihai semnalează incompatibilitatea dintre diferite tipuri de mentalităţi şi civilizaţii, cu repercusiuni asupra vieţii sociale, economice, politice. Lucruri aparent nesemnificative au rolul unei comunicări ardente însă. Artistul vibrează aparte în fața realității fiindcă ochiul lui subtil nu se oprește la aparența lucrurilor sau oamenilor, el trece dincolo de ele. Pătrunde în profunzimea spirituală revelând sensuri. Arta lui strigă, dacă mi se permite acest gen de explicație. Strigă revolta. Are o concentrare care pătrunde prin sentiment până la esență. Sobru, în aparență ermetic închis, analizează mereu, dorind să înțeleagă. Prin țelul ei lăuntric, de adâncire a experienței cunoașterii, prin poziția față de natură, creația lui Liviu Mihai are locul ei aparte în peisajul picturii contemporane românești, și nu numai. Așezarea artei în ambianța altor răsfrângeri ale spiritului spune multe despre acest artist în plină forță creatoare. Tușele lui au o muzicalitate a formelor specială, care atrage ochiul. Înfruntă hotărât stihiile neînțelese, iar materia picturală ascunde o formă de eliberare din tensiunea acumulată de artist. Sub fastul culorii se ascunde o dramă a imaginarului. Figura feminină, în atmosfera caldă a atelierului, oglindește structurile diurnului, iar tensiunea fanteziei se regăsește în siluete răzlețe participante la ritmul cromatic al picturilor lui. Negrul adaugă uneori un copleșitor accent al ambiguității obținute prin dizolvarea granițelor liniare ale formei. „Am învățat cu toții că prima crimă a fost al lui Cain, iar acest fapt se repetă chiar în momentul acesta, undeva în lume. Nu știm, de exemplu, dacă violența se învață sau există în om dintotdeauna și nu poate fi extirpată. Sau poate că natura nu face greșeli, ea nu creează posibilitatea a ceva dacă acest ceva nu are o funcție. Proiectul acesta e un amestec de memorii personale, păreri actuale, îngrijorare socială, o viziune proprie ușor apocaliptică, dezamăgire politică, proiecție pesimistă, concluzii subiective, un anume psihism și o  intensă nevoie de exprimare. Omul poate că ar fi fost capabil să creeze un Paradis exact aici și nu altundeva dacă n-ar trăi poate iluzia separării. Separarea între el și întreg, în loc de una cu întregul”, a încheiat Liviu Mihai.

Își limpezește prin concept îndemnurile obscure, dă răspunsuri la interogații ce-l macină de ani buni, de aceea Liviu Mihai știe câtă nevoie este de un dram de nebunie pentru a o rupe cu gândirea convențională și cu rutina vieții de zi cu zi, câtă nevoie este de întoarcere la spontaneitatea copilăriei. Liviu Mihai este un artist vizual care subscrie în primul rând picturii sale la existențialism. Subiectul său nu are nevoie de impresie de carne, deoarece abordarea este clară și mesajul realist și expresiv. Singurul mijloc de apropiere a sufletelor omenești a fost, este și va fi cultura, rafinamentul artistic. În afirmațiile și negațiile ei, pictura reflectă evident profundele transformări ale gândiri, ale eticii, ale condițiilor existenței.  Cum să-l împăcăm pe om cu lumea care-l strivește? „Arta nu are nevoie de certitudine”, afirma Nietzsche. Ea nu are nevoie decât de creatori capabili să se ridice la înălțimea propriei lor ființe. Fericită să constat că Liviu Mihai este un astfel de creator.

articol realizat cu sprijinul doamnei Loreta Popa