Viața lui Petre Mihai Băcanu se leagă, indisolubil, de ziarul România liberă. Ziarist pursânge și anticomunist convins, Băcanu a fost arestat și condamnat pentru că a scos un ziar clandestin, numit „România” chiar în 1989. După ce a fost eliberat, pe 22 decembrie ’89, a fost instalat la conducerea cotidianului chiar de către membrii redacției. Foarte repede după aceea, România liberă s-a privatizat. A fost primul ziar privat din România. Dacă la fosta Scînteia – fost organ de presă al CC al PCR, procesul de privatizare a durat cam doi ani, la România liberă (RL) – ziar ce aparținea Frontului Democrației și Unității Socialiste – lucrurile au evoluat rapid. Acum, la 77 de ani, venerabilul jurnalist povestește cum a devenit ziarist, de ce a fost arestat și condamnat și, mai ales, cum s-a înființat Societatea „R”, prima societate comercială din România al cărui unic patrimoniu era titlul ziarului său. Gazetă care a devenit, în anii ’90, vârful de lance al luptei împotriva foștilor și noilor securiști.

 

 

Octavian Paler l-a angajat în 1969

Primul loc de muncă, în presă, al lui Băcanu a fost la revista Amfiteatru. A ajuns acolo în 1966, pe timpul când publicația era condusă de Ion Băieșu. „Era o gazetă lunară destul de îndrăzneață pentru anii aceia. A fost, prin ’68-’69, de Crăciun, o demonstrație a studenților nemulțumiți de ce se petrece în țară, urmată de o anchetă mare a Partidului și Securității. S-a spus că presa nu a știut să facă educație tineretului și Băieșu a fost dat afară. În locul lui a venit Gheorghe Achiței, un profesor de marxism de la Institutul de Arte Plastice. Gazeta s-a schimbat complet…”, își amintește Petre Mihai Băcanu începuturile sale. Apoi, continuă, în același ton: „La România liberă era, în acea vreme, un priceput în ale presei, Alexandru Cornescu. M-a rugat să-i scriu niște reportaje. După o colaborare pasageră cu RL mi-au picat în mână două subiecte de anchetă. Cum nu puteam să le public în Amfiteatru, i le-am dat lui. M-a trezit că mă cheamă Octavian Paler, care era redactor-șef, care m-a angajat pe loc. Din 1969, până în 1989, acolo am lucrat”. În ianuarie 1989 a fost arestat.

Ziarul „România” și baloanele meteorologice

Băcanu, împreună cu colegii săi Anton Uncu și Mihai Creangă, inginerul Ștefan Niculescu Maier și tipograful Alexandru Chivoiu au scos un ziar clandestin care se numea, simplu, România. Era un ziar anti-comunist și anti-ceaușist. Au apucat să distribuie un singur număr. „Am avut o tiparniță artizanală, după modelul mașinii de tipărit Boston. Chivoiu, care era maistru-șef al Secției Linotip din Casa Scînteii, ne culegea textele. Ziarul a apucat să fie distribuit doar la câteva persoane. Chivoiu nu mai putea să ajute că mișunau securiștii prin toată Casa Scânteii. Am apelat la Maier, care era specialist în calculatoare, dar și el ne-a spus că putem fi reperați ușor după urmele electronice”, rememorează bătrânul gazetar. Până la urmă Chivoiu le-a adus niște litere de plumb și au tipărit ca pe vremea lui Gutenberg. Ziarul era gata și „conspiraționiștii” aveau nevoie de niște distribuitori fideli „cauzei”. Băcanu se amuză când își aduce aminte ce naivi erau: „Ne gândisem să-l răspândim chiar și din niște baloane meteorologice…”.

 

Arestarea din ianuarie ’89

Buba s-a spart în Argeș. „Pentru zona Piteștiului îl găsisem pe medicul uzinelor Dacia. Nici nu vreau să-i pronunț numele… Doctorul era șantajabil de Securitate pentru un chiuretaj ilegal. Ne-a trădat! Uncu și-a dat seama primul că era filat. O vreme, am sistat întâlnirile”, se înfiorează și astăzi Petre Mihai Băcanu. Până la urmă au decis să mute tiparnița în apartamentul unei economiste care le găzduia întrunirile: „În momentul în care eram cu toate materialele în mașina mea, m-au lăsat să ajung acasă și, la miezul nopții, o duzină de securiști au tăbărât peste mine. Atunci nu m-au bătut, da’ mai târziu au recuperat… Unul dintre torționari era cel care l-a chinuit și pe Gheorghe Ursu…”. Din ianuarie 1989, până pe 22 decembrie, după fuga lui Ceaușescu, Băcanu a stat când în pușcăria Jilava, când în arestul Securității din Calea Rahovei. Ceilalți patru au fost eliberați mai repede, dar li s-a fixat domiciliu forțat în localități diferite.

 

Dinții lui Anton Uncu și rotativa de la sovietici

Cu câteva săptămâni înainte de evenimentele din decembrie ’89, Băcanu a fost dus, pentru un supliment de anchetă și bătaie, în arestul Rahova. Venerabilul jurnalist se încruntă: „Lui Uncu îi scoseseră câțiva dinți. Eu încă nu aflasem asta… Într-o noapte, anchetatorul meu, unu’ Burloi, mi-a zis că trebuie să-i semnez o declarație cum că am fost cooptat de sovietici. S-a purtat frumos cu mine, de data asta. Nu puteam să nu semnez, că iar luam bătaie! Ințial, refuzasem, că era o aberație. Apoi, mi-a venit ideea să intru în jocul lor și le-am zis că Volodea, corespondentul Izvestiei la București, ne-a promis că ne dă o rotativă de ziar. Burloi era în culmea fericirii!”. Trei-patru zile l-au lăsat în pace dar, după asta, torționarul său l-a desfigurat după care Burloi i-a zis: „Dacă o dată mai faci asta nu mai ești viu de aici!”. Securiștii realizaseră că Băcanu își bătuse joc de ei abia după ce declarația lui ajunsese la Dumitru Popescu „Dumnezeu”, membru al CC al PCR, care le-a zis: „Bă, tâmpiților, voi știți ce-i aia o rotativă? Păi are 300 de tone!”.

 

Eliberarea din 22 decembrie ’89

Petre Mihai Băcanu a fost condamnat la șase ani și jumătate de închisoare pentru trafic de mașini. Pentru că se spunea că în România nu mai sunt deținuți politici îl băgaseră la „Drept Comun”. Din arest, Băcanu și-a dat seama că se întâmplă ceva: „Dacă vara închisoarea nu avea prea mulți deținuți, în decembrie era arhiplină!”. Își amintește cum, pe 21 decembrie, noaptea, a auzit cum un deținut urla: „Mor pentru popor!”. „Ăsta a fost al doilea semn că se petrece ceva. Pe 22 decembrie am auzit uruitul unui elicopter. Gardienii erau nedormiți și congestionați la față. Mult mai târziu am aflat că aproape toată Direcția a VI-a a Securității, de care țineau și ei, fuseseră la Timișoara”, scormonește printre amintiri fostul director al României libere.

La prânz, un gardian le-a spus deținuților să-și strângă lucrurile personale. Unii s-au speriat crezând că vor să-i omoare: „Ne-au dus, pe rând, afară. Pe mine m-au scos ultimul. Mă aștepta șeful Direcției a VI-a, colonelul Morariu. Mi-a întins mâna și mi-a zis: «Domnule Băcanu cred că, de aici înainte, o să scrieți ce vreți. Sunteți liber!». Gata, nu mai eram un bandit…”.

 

„Colegii ne-au instalat în fruntea redacției!”

Băcanu și-a luat bocceluța și a pornit pe jos, de pe Calea Rahovei către Piața Unirii. Acolo l-a recunoscut un tânăr care l-a luat în mașină să-l ducă acasă, la apartamentul său din Pajura, unde locuiește și acum. Numai că circulația avea multe blocaje. S-au oprit la Piața Scînteii. Petre Mihai Băcanu se emoționează: „Dacă tot eram acolo m-am dus la redacție. S-a lăsat cu pupături și bucurie. Erau toți colegii. Ei mi-au adus acolo soția și băiatul. Se zvonise că am murit… Așa că doi colegi m-au luat și m-au dus la TVR, unde m-a văzut toată țara”. De a doua zi, din 23 decembrie 1989, Băcanu a revenit la locul său de muncă: „Veniseră și Anton Uncu și Mihai Creangă. Colegii ne-au intstalat în fruntea redacției!”.

VIDEO

<iframe width="560" height="315" src="https://www.youtube.com/embed/-cwIJUQpdaw" frameborder="0" allow="accelerometer; autoplay; encrypted-media; gyroscope; picture-in-picture" allowfullscreen></iframe>

Cenzura tipografilor și articolul lui Silviu Brucan

Acum 30 de ani existau două entități care administrau ziarele: Editura Scânteia și ISIAP – Intreprinderea de Stat pentru Imprimate și Administrarea Publicațiilor. Dar ele se ocupau numai de tipărirea publicațiilor, publicitatea și celelalte cheltuieli aferente. România liberă ținea de Editura Scînteia care n-avea nicio legătură cu ziarul omonim.

Probleme am avut, din ianuarie 1990, cu tipografia din Casa Scînteii, devenită a Presei Libere. Ajunseseră tipografii să ne cenzureze articolele, că noi ne poziționaserăm, din start, ca ziar independent, atacând drastic noua putere instalată”, își amintește Băcanu de începuturile unei noi ere a presei românești.

Dar cum a ajuns el și echipa sa să se ia în bețe cu Atotputernicul FSN? Îi place întrebarea: „Pe 29 decembrie m-a sunat Silviu Brucan și m-a întrebat dacă poate să publice și el un articol în RL. Noi știam cine a fost Brucan, redactor șef-adjunct la Scînteia, da’ ne-am zis că, având în vedere dizidența sa, poate să scrie la noi. După ce l-am citit, m-am îngrozit! Brucan scria cam așa: «Din momentul acesta FSN pășește în campania electorală». Atunci mi-am dat seama că eram într-o mare minciună! Cu toate astea i l-am publicat, pentru că așa s-a devoalat adevărata intenție a puterii”.

 

Amenințarea Puterii

Primele avertismente că România liberă deranja au venit de la Adrian Sârbu care, în acele vremuri se erija și era perceput ca un fel de șef al presei. „Se întâmpla în prima decadă a lunii ianuarie 1990. Ne-a spus clar că noi suntem ziarul Guvernului. Eram cu Uncu și cu Creangă. Iar ne-am îngrozit. Am plecat. Au urmat represaliile. Neau aruncat pachetele cu ziare din tren, reporterii RL n-aveau acces la niciun fel de informații de la autorități și și-au pus presa aservită să ne atace”, spune Băcanu lucruri nespuse.

Tipografii, incitați, refuzau să le culeagă articolele dacă nu primeau bani la negru. „Da’ nenorocirea asta a avut și o parte bună. Mi-a venit ideea să plec prin Europa să caut o rotativă. Câteva săptămâni am hoinărit prin Occident și am dormit și prin gări, că n-aveam bani”.

Băcanu a găsit, până la urmă, o tipografie veche, de vânzare, tocmai în Olanda: „Oricum, era mult mai modernă decât ce avea Scânteia! Am plătit-o cu 80.000 de dolari, bani dintr-un premiu al meu de presă și un ajutor de la Freedom House”. Petre Mihai Băcanu a cumpărat-o pe numele său pentru ca, câțiva ani mai târziu, s-o introducă în firmă ca aport la capitalul social.

 

Decretul lui Roman și găselnița lui Băcanu

Undeva prin martie 1990, premierul Petre Roman a avut ideea unei forme primitive de privatizare și a elaborat Decretul 54, moșit împreună cu însuși președintele FSN, Ion Iliescu. Roman voia să dea impresia că apar și în România inițiative private. În decretul respectiv se prevedea că o firmă poate avea cel mult 20 de angajați. Numai că un bătrân profesor, specializat în Drept Comercial, cel care a „stilizat” textul, a strecurat și o prevedere cum că aceste mici firmulețe se pot asocia între ele. Băcanu râde, când își amintește: „Noi eram 120 de inși în cap! Am făcut șase societăți mici, le-am înregistrat – în baza Decretului 54 – și, în clipa următoare, ne-am asociat în ceea ce a devenit prima firmă înregistrată în România post-decembristă, cu contractul de asociere 001/1990, adică Societatea «R»!”. Numai că Băcanu și echipa sa uitaseră un lucru esențial și anume ca una dintre cele șase firme să se numească Ziarul România liberă. Norocul lor a fost că una a fost botezată „Editura România liberă”. „Păi, o editură poate să scoată și un ziar!”, exclamă Băcanu și apoi continuă: „Guvernul ne-a trimis un șir de anchete pe cap, da’ n-au găsit nicio hibă și ne-au lăsat în pace!”.

 

Înființarea Societății „R”

Divorțul de „Editura Scînteia” s-a produs instantaneu: „Noi am preluat toate contractele cu furnizorii. Societatea pe acțiuni s-a înființat abia în 1992. Nu m-am ocupat eu de structura acționariatului. Anton Uncu a făcut o grilă pentru membri redacției, cu titlu gratuit. Exista o diferențiere în funcție de poziția la ziar și de aportul fiecăruia. După un an societatea s-a deschis și pentru investitori dinafara redacției”, spune Băcanu cum s-a capitalizat România liberă. Așa s-a ajuns ca printre acționarii din anii ’90 să se numere și personaje ca George Copos sau Dan Adamescu. Dar cu procente mici. Băcanu se scarpină în cap: „Mai era și o bancă, da’ nu mai știu care…”. Practic, privatizarea și încercarea de a se despărți de tipografia statului a însemnat un progres în materie de tipărituri se bucură ziaristul ajuns la vârsta senectuții de amintirile unei epoci de aur a presei: „Ajunsesem să avem mai multe pagini de mare și mică publicitate decât conținut editorial. Am fost primul ziar din România cu tipografie proprie!”.

 

Băcanu a fost ultimul care și-a vândut acțiunile

Puțină lume știe că, la România liberă, până la preluarea firmei de către trustul german WAZ – Westdeutsche Allgemeine Zeitung –, nu a existat un acționar majoritar. „Dintre foștii angajați eu am avut cel mai mult, 18 sau 19%. Prin 2000 am simțit nevoia asocierii cu un trust de presă străin. Tocmai finalizam o a doua tipografie, mai mare și mai modernă. Așa am devenit atractivi pentru WAZ care au cumpărat circa 70% din acțiuni. Eu nu am vândut. Unii dintre cei care au vândut au luat bani frumoși și chiar și-au cumpărat locuințe”, intră în detalii domnul Băcanu. Divorțul de trustul nemțesc s-a produs în 2004, după ce acționarii germani au încercat să se amestece în politica editorială a ziarului, și chiar să facă o mini-redacție paralelă, lucru care a culminat cu alungarea din redacție a reprezentantului lor și un protest al jurnaliștilor la tipografia de lângă comuna Glina. Aspecte mediatizate în toată presa acelor ani. Băcanu recunoaște cum și-a vândut acțiunile la Societatea „R”: „Atunci am fost nevoit să-mi vând acțiunile lui Dan Adamescu care era interesat. Voiam să salvez ziarul. El a devenit co-acționar cu WAZ și, după câțiva ani, când nemții s-au retras, a devenit unicul patron.”

 

Dosarul Flota și Societatea „R”

România liberă a avut una dintre cele mai ample și acide campanii de presă referitoare la înstrăinarea navelor maritime comerciale și de pescuit oceanic, din anii ’90. Dar, deopotrivă, există niște documente – publicate chiar în Evenimentul zilei, în acea vreme – cum că însăși Societatea „R” a dorit să preia un număr de nouă vapoare de la compania Navrom și alte șase de la Petromin. De unde până unde așa ceva e o întrebare firească. Petre Mihai Băcanu se destinde: „Datele cel mai credibile despre vânzarea Flotei ajungeau la noi în redacție de la comandanții de vase. Eu am moderat o întâlnire între 30-40 de comandanți și Traian Băsescu, care nu mai știu ce era atunci, ministru al Transporturilor sau șef al Navigației Civile… După multe ore de discuții nu s-a ajuns la un consens. Încercând să descifrăm mecanismul acestor înstrăinări de nave o colegă a venit cu ideea să formulăm niște adrese prin care Societatea «R» intenționa să cumpere sau să închirieze niște nave. În realitate, noi n-aveam forța financiară pentru asemenea achiziții, dar odată înscriși în cursă aveam ocazia să depistăm traseul vânzării navelor”. Băcanu e relaxat și spune că a fost un simplu demers publicistic, un exercițiu jurnalistic: „Ei ne-au refuzat și noi ne-am continuat anchetele!”.

 

Te-ar putea interesa și: