Mutu a fost vineri îngerul şi demonul poporului român.
De acolo, de sus, din ultimul rând, se vede cel mai bine. Nu mai avem în faţă „cocoşii“ moleşiţi care n-au pus suflet nici la „Marseilleza“. Pe jumătate de stadion se întinde galeria campioanei mondiale. „Po-po-po-po Siamo campioni del mondo“. Şi tună fraza asta, o urlă, o fac să sune înspăimântător, parcă am vedea ritualul rugbyştilor neozeelandezi. De pe teren, Ştefan Lecca, „teamspeakerul“ nostru, avertizează: „E groasă cu ăştia!“. Şi piepturile de sub tricourile galbene se umflă: „Româniaaaaa, Româniaaaaaaaaa, ole, ole, ole!“. Fanii tricolorilor, oameni veniţi din toată Europa, oameni care ţin economia noastră prăpădită în spate, făcând toate muncile pe care ei, occidentalii, nu mai au chef să le facă, fanii tricolorilor, oamenii aceştia veniţi din ţară să strige minute în şir „Mândru că sunt român“ cântă imnul nostru, îl aplaudă pe al italienilor, sunt galbeni şi frumoşi şi nebuni. Raţ şi Rădoi, ouăle de Paşte
De acolo de sus, din ultimul rând, se vede cel mai bine. Mutu are chef de joc, a aflat că s-ar putea să nu mai dea niciun eurocent londonezilor de la Chelsea şi asta îi dă aripi. De înger, de demon, dar asta vom afla mai târziu. Intră în careu chiar pe banda galbenă din stadion şi Buffon ne boxează dorinţele de mărire. E clar: n-o să facem „cantenaccio“ chiar cu italienii. Raţ şi Rădoi se ciocnesc sonor de parcă ar fi două ouă de Paşte teleghidate de o mână criminală. Mirel e pe targă, tribuna îi strigă să fie puternic. Intră Dică, e lent cum e el mereu, lent ca un gestionar de aprozar din anii ’80. Nu aleargă, nu-i place, dar ce pase dă! Departe, în celălalt colţ al terenului, Lobonţ face minuni. Pauza se furişează pe nevă zute, ca întunericul în serile de iarnă. Partea întunecată
Reîncepe. Noi cu „Pe ei, pe ei, pe ei, pe mama lor!“. Italienii ne urlă la fel de arogant că sunt „campioni del mondo“, deşi pe „azzurri“ îi dor şalele, au început să albească şi să chelească. Del Piero nu mai poate, dar e prea orb şi îndrăgostit de sine să vadă. Tocmai ce ne cântă „Sopra tutti siamo noi“ că Mutu, Grande Mutu, marchează cu un şut violent şi viclean. Marea galbenă se varsă înspre teren, stewarzii disperă, se liniştesc. Orice minune ţine trei minute şi Panucci se joacă de-a „Salvatore della patria“. 1-1. Al doisprezecelea jucător nu clachează, împinge jocul înainte, mereu înainte. Şi vine minutul acela pe care l-am crezut izbăvitor. Mutu se îndreaptă spre minge, dar are aerul omului care merge spre eşafod. Ratarea pluteşte în aer. Buffon şi ceva, nu ştim ce, partea întunecată a acestui Mutu, contabilul şi călăul speranţelor noastre, acest Meşter Manole în ghete care dărâmă mereu ce construieşte, pentru a o lua din nou şi din nou de la capăt, nu ne lasă să fim fericiţi. Să ne bucurăm sau să ne întristăm?
Ar fi fost prea frumos! Nu s-a terminat, dar Mutu nu mai vrea să se joace, se prăbuşeşte în iarbă, camerele îl fixează, tribuna îl mângâie. „Sus, Adi, capul sus!“. Se termină şi nu ştim dacă să ne bucurăm sau să ne întristăm. Se termină fotbalul şi încep calculele.
P.S. O singură pată de ruşine s-a aşternut peste seara românilor, în minutele dintre stadion, şi centrul Zürichului, unde reînvăţau cum se dansează o horă. În tramvaiele care aduceau suporterii de la stadion, o gaşcă de români de culoare îmbrăcaţi în tricourile Italiei, camuflaţi pervers, le forţau peninsularilor buzunarele. Au fost prinşi 11 şi trimişi acolo unde le e locul. 14.000 de suporteri români s-au aflat în tribune la partida Italia - România, 1-1 Corespondenţă din Zürich
ULTIMELE ŞTIRI DE LA EURO 2008: Războaiele de la Euro ne-au decimat naţionala! Se roagă de olandezi! Lobonţ- povestea unui erou David Villa loveşte din nou şi duce Spania în „sferturi“ ------------------------------------------------------------------------ Adriane, nici nu ştii cât de mare puteai fi! Mutu: „Îmi cer scuze“
Olandezii ne-au netezit drumul spre „sferturi“
Niciodată nu s-au închipuit înjurături mai frumoase Egal pentru Germania