ANDREI POSTELNICU: "În România, mititeii au devenit un soi de reflex electoral încremenit în timpuri pe care le vrem apuse."
Dacă ar fi să dăm crezare unor semnale din două campanii electorale ale momentului, cea românească şi cea americană, populismul ieftin pare să-şi fi pierdut forţa de seducţie. Mituirea alegătorilor, fie cu mici, fie cu sloganuri despre ieftinirea benzinei peste noapte, nu mai reuşesc să prindă minţile îngrijorate ale electoratului.
În America, ziarul „New York Times“ citează un sondaj care spune că o majoritate „covârşitoare“ de alegători crede că promisiunile a doi candidaţi (Hillary Clinton şi John McCain) de a reduce taxa pe benzină sunt motivate de ambiţii politice şi lipsite de relevanţă imediată.
În România, mai exact la Sibiu, soacra mea spune că nu ar vota Partidul Social Democrat chiar dacă i-ar mări pensia sau i-ar da de mâncare pe gratis. Bunicul meu din Iaşi îmi spunea deunăzi că nici unul dintre candidaţii la primăria „dulcelui târg“ nu îi inspiră încredere, cu picnicuri şi grătare cu tot. Ambii au beneficiat într-o oarecare măsură de majorări de pensii şi alte măsuri „îndulcitoare“ menite să le curteze votul.
Toate aceste lucruri nu înseamnă neapărat că ne paşte un val de voturi bine chibzuite, un „tsunami civic“ manifestat prin indiferenţa faţă de măsuri populiste şi eventuala înclinaţie către platforme complexe şi mesaje politice nuanţate. Mai este încă suficient timp pentru ca mesajele politice simpliste să îngroape orice încercare de a împinge nivelul dezbaterilor publice dincolo de goana după audienţă.
Oricât de puţin reprezentative par pentru contextul mai larg al momentului, exemplele citate mai sus sugerează însă o oarecare evoluţie a percepţiilor publicului într-un moment în care, paradoxal, probleme de bază - preţul mâncării şi al petrolului - ajung să domine din nou agenda guvernelor. Când preţul alimentelor creşte dincolo de sfera de influenţă a vreunui guvern sau companii, când petrolul trece de 120 de dolari barilul, iar sectorul financiar cochetează cu o criză de proporţii, tentaţia populismului este pe atât de mare pe cât este de periculoasă. Din aceste motive, orice semn că publicul nu mai cedează în faţa pomenilor ieftine este bine-venit.
În ciuda asemănărilor menţionate, din paralela dintre cursa electorală americană şi cea românească lipseşte însă un element esenţial: dovada că grijile alegătorilor îşi regăsesc o voce. Graţie multiplelor studii şi sondaje care disecă problemele cu care se confruntă electoratul în ordinea importanţei, candidaţii americani sunt forţaţi să dezbată şi să caute soluţii care să răspundă temerilor reale ale publicului. Este economia, securitatea, Irakul sau toate la un loc? Un răspuns ignorant îl poate costa pe un politician nu doar alegerile, dar şi propria credibilitate.
În România, mititeii au devenit un soi de reflex electoral încremenit în timpuri pe care le vrem apuse. Ceea ce lipseşte aproape cu desăvârşire din acest dialog electoral este permenanta încercare de a răspunde unor întrebări-cheie: „Ce vor românii? Ce-i îngrijorează?“. În acest context, înclinaţia spre pomeni devine o insultă, o reducere la absurd a unui exerciţiu democratic esenţial.