"21 de grame" e un film care arata cat cantareste sufletul unui om.
In povestea asta tulburatoare ca prabusirile lui Raskolnikov din „Crima si pedeapsa”, o femeie isi pierde in cateva secunde sotul si cele doua fiice, sfartecati de o camioneta la un colt de strada.
In buza morgii, femeia, cu chipul descompus de furie si deznadejde, spune o propozitie pe care, oricat am repeta-o, tot prost o s-o interpretam.
„Cand a murit mama, ma uitam la tine si nu intelegeam cum poti sa mai traiesti”. I-o spunea tatalui sau, care isi infipsese degetele in umerii ei, ca o pisica ghearele intr-un ghem.
Cand avea saptesprezece ani, Cristi Chivu si-a pierdut tatal. Chiar in ziua nenorocirii, echipa sa, CSM Resita, juca un meci oarecare in campionat.
Nu mai stiu cu cine. Imi aduc insa aminte ca ascultam „Fotbal minut cu minut” si comentatorul relata cu glasul tremurat despre copilul care a intrat pe teren in ziua mortii tatalui sau. Nu intelegeam cum poate. N-am inteles niciodata.
Atunci Cristi a facut un meci mare, a marcat si, dupa o expresie tocita si stupida din fotbalul romanesc, a aratat caracter. Poate ca, inainte sa caute stiri despre femeile care ii trec prin asternut, oamenii l-au infasurat in panze de iubire pentru ca a fost un pusti curajos.
Pentru orice copil, Real Madrid e un vis. Pentru oamenii mari care inca mai cred in copilarii e, pur si simplu, cea mai buna echipa din lume.
La sfarsitul lui octombrie, inainte de meciul Stelei, am facut un tur la muzeul „albilor”, am vazut toate trofeele alea si am crezut, in zadar, ca am priceput de ce.
Am priceput cu adevarat, mai tarziu, cocotat in tribuna lui „Santiago Bernabeu”, undeva la etajul cinci, de unde se vedea perfect: straturi de suflete suprapuse, intr-o constructie sentimentala de peste 1.600.000 de grame.
Cristian Chivu a scris mai demult pe blogul sau o fraza care explica tot: „Cred ca singurul lucru pe care l-am pastrat in tot acest timp au fost visele. Este singurul lucru care, daca stau bine sa ma gandesc, viata nu a reusit sa mi-l ia. Ca sa ajung acolo unde nu pot sa fiu, continuu sa visez, fara sa fiu naiv, asa cum am visat acum cincisprezece ani ca voi face ceva cu viata mea”.
Daca sufletul lui Chivu se va topi in sufletul lui Real va fi pentru ca a crezut in visul sau, chiar si in ziua in care noi, oamenii de rand, am fi ramas prabusiti sub deznadejde si furie.