Am mai vazut privirea Ralucai, de peste niste cearcane grele.
Am strans maini uscate, ca ale batranilor, de pe care inelele cadeau zgomotos pe scarile de marmura de la intrarea in "firma". Mi-a sunat telefonul la doua noaptea si voci stinse zbierau, intr-un oximoron de neinteles. "Nu mai suport!". Dar suportau, mereu suportau.
Cand un prieten a renuntat la jobul sau in IT, pentru care era platit intr-o luna cat mine intr-o jumatate de an, m-am holbat la el ca la un bun cetatean de pe o alta planeta. Alesese corect, ca un neamt care renunta la o mie de euro pentru o miuta cu fiul, care, ca in reclamele din pauzele meciurilor mari, e de nepretuit. Ma minunam ca a avut taria s-o faca.
Noi, astia care nu muncim pana ajungem sub perfuzii, se intampla sa fim victime colaterale. O banca mi-a rapit si inchis, in spatele unor usi grele-transparente, femeia pe care o iubeam si pe care n-am putut sa o mai recuperez niciodata. Stiu cum doare.
Privesc de ani buni cum, zile in sir, factorii de decizie publica din tara asta pierd vremea, bine ferchezuiti, in studiouri de televiziune, cu discutii fade, cu demagogii mizerabile.
Daca se ajunge si la legislatia muncii, circul e garantat. Nu avem nici cadrul care sa ne permita… Desigur, reminescentele politicii etatiste incurajeaza angajatul, angajatorii sunt cei care sufera. Oamenii trebuie sa inteleaga…
Intre timp, in blocurile alea de sticla, la care se uita lung si strain pensionarii care-si tarasc sacosele peticite, realitatea isi consuma in tacere dramele.
Ce se intampa acolo n-are zgomotul si savoarea cartierelor marginase. Masinile de lux sunt negre. Nu e ca in minunatele filme de Nemescu, in care curvele din Ferentari se sinucid din dragoste, in timp ce la bodega rasuna triumfator un rock manelizat, in maiastra interpretate a unui Elvis local. Pana cand s-a intamplat sa moara Raluca. E una din clipelea alea care iti upgradeaza furia.
Valul care ascunde o multime de martori tacuti si angajati in schimbarea la fata a Romaniei trebuie smuls. Emil Cioran dezvolta, intr-o carte care are ca titlu ultimele cuvinte din fraza anterioara, teza adamismului pe aceste meleaguri.
Fiecare roman e un Adam obligat sa o ia mereu de la capat si sa nu ajunga nicaieri. Jucam de secole, intr-o piesa absurda, rolul mesterului Manole, zidindu-ne intr-o constructie care se surpa. Gigantii astia economici din jur stau pe umerii piticilor devotati care-si pierd noptile si kilogramele.
Da, aveti dreptate, managerii si patronii se inchina aceluiasi zeu pagan. Asa e. O fac pentru bani. Capitalismul, la care lucram acum cum au lucrat bunicii pe santiere pentru socialismul multilateral dezvoltat, e o religie care-si cere tributul.
Moartea Ralucai e si un alibi pentru bolsevicii nostalgici. Diferenta nu e doar de nuanta, nu ajunge sa spui doar ca sclavia poststalinista e pe bani.
Moartea acestei fete are un sens. Adevarul e ca in Romania nu exista nicio umbra de stanga. Niciuna. Mofturile unora care l-au citit pe Gramsci la fara frecventa nu ajung. Miscarea sindicala e cvasinula. Sectorul privat e o jungla din care scapa cine poate. "Norocosii" sfarsesc prin a-si ingrosa conturile si a-si pierde nevasta. Si asta nu intotdeauna pentru o secretara mai tanara si mai supla. Toate tarile care au intrat tarziu pe drumul modernizarii accelereaza dement pentru a recupera. E simplu. Ganditi-va cati bani erati in stare sa cheltuiti in ’90 pentru un televizor color. A prinde Vestul din urma costa. Dar merita?
Traim acum drame care acolo s-au consumat de mult. Program bine delimitat, nicio secunda in plus. E un drept, pentru care, acolo, mii de tineri ca Raluca s-au stins. E un vis pentru cei mai multi dintre romanii de pretutindeni.
Inchei cu un citat din George Orwell despre prolii (oamenii de rand) din antiutopia sa "1984": "Pana cand nu devin constienti, nu se vor razvrati si pana nu se razvratesc, nu pot deveni constienti". Nu-si pierde valabilitatea nici odata iesiti din sfera totalitarismului. Ar cam fi timpul sa intelegem ca nu numai in Zabrauti se plange. In "Filantropica", Nae Caranfil o spune cel mai plastic: nimeni nu moare pe gratis.
Ce va spune privirea Ralucai? Ce pret aveti?
P.S. Mass-media nu capuseaza acesti morti. Nu-i "ambalam" pentru a-i vinde. A spune asta inseamna a ignora necesitatea dezbaterii pe care tragedia Ralucai o impune. Spuneti-ne parerile voastre. Ajutati-ne sa gasim si alte cazuri de acest tip, inainte sa fie prea tarziu. Pentru ca, desi suna ca o declaratie a unei candidate la titlul de Miss World, depinde de voi ca lumea din jur sa se schimbe, sa devina mai buna. Va asteptam parerile, povestile.
Cititi si Coltul rosu