La 32 de ani, Ana Ularu se poate lăuda deja cu filme populare pe întreg globul, în care a jucat alături de unele dintre cele mai mari staruri din lume. În a doua parte din interviul pentru Evenimentul zilei, spune că i-ar plăcea să lucreze mai mult și cu regizorii din România, din ce în ce mai apreciați la festivalurile internaționale, doar că „nu mă caută. N-am mai luat probe. Nu am mai jucat într-un film românesc de vreo cinci ani. Foarte multă vreme am fost foarte tristă cu chestia asta. Acum sunt ok”.

Ileana Ilie Ungureanu: Una dintre cele mai frecvente întrebări pe care le primim în copilărie este „Ce vrei să te faci când o să fii mare?”. Tu îți mai aduci aminte ce răspuns dădeai?

- Ana Ularu: Actriță. Și mi-a ieșit. Am realizat asta de foarte mică, plimbându-mă pe la repetiții cu mama. Dincolo de faptul că în perioada aceea conceptul de babysitting nu exista, eu chiar eram foarte fericită să o însoțesc. M-a fascinat, la una dintre repetiții, ce poate face un actor doar din cuvinte. Vedeam o piesă de Matei Vișniec – „Teatru descompus” - și nu era ceva ce un copil ar putea înțelege ca narativ, dar emoțiile pe care le-am simțit din niște cuvinte și din ce poate face un actor cu corpul lui, cu vocea lui, cu fața lui, mi-au trezit gândul acesta.

- Gândul că vrei să trezești și tu asemenea emoții altora?

- Tot timpul mi s-a părut că actoria e o meserie despre alții și despre ce poți trezi în alții. Între timp, miam dat seama și de calitatea terapeutică pe care o are asupra mea, și de nivelul de vanitate pe care probabil îl am în a mă arăta și tot așa. Dar baza alegerii meseriei ăsteia este pentru că îmi place să fac oamenii să simtă lucruri.

- Cât de uşor îți este să treci de la un personaj la altul? Și cum te separi pe tine, actrița, de Ana din viața de zi cu zi?

- Construiesc personajele, de-aia mie nu mi-a plăcut niciodată expresia „intră în pielea personajului”. Pentru că personajul nu este o chestie care există și pe care tu doar o îmbraci, ci e ceva pe care îl construiești, căruia îi acorzi foarte mult gând, ajungi să-i visezi noaptea situațiile. Și pe care îl faci alături de partenerii tăi, de regizorul tău, de oamenii de la costume, de cei de la machiaj. Orice personaj e o construcție, o arhitectură, nu e epilepsie, nu te lovește un moment.

- Împrumuți din personaje și în viața reală? Din caracter, atitudini?

- Pur și simplu îmi tratez meseria ca pe un meștesug și nu mi se pare neapărat că e o chestie aleasă și că fără mine sau fără noi nu ar putea trăi lumea. Până la urmă, eu sunt ființa asta, care e perisabilă, și odată ce eu voi pleca de pe lumea asta nu o să mai existe un alt actor ca mine, cum nu o să mai existe un alt actor ca niciun alt actor. Era într-o piesă pe care o juca Ștefan Iordache - „Barrymore“- o replică foarte frumoasă: „Nimic nu e mai mort, decât un actor mort”. E ceva, cumva, total irepetabil.

„Nu am deloc timp liber. Mă omoară să stau degeaba, mă deprimă”

Ai debutat la 9 ani, într-o coproducție româno-franceză. Îți mai amintești de prima lecție de actorie?

- Îmi doream cu disperare să joc. Am ajuns să debutez la 9 ani și în capul meu era târziu. Am realizat undeva la 6 ani că asta vreau să fac. Nu știu care era situația economică în perioada aia și de ce erau așa multe coproducții, dar era un lucru foarte bun. Mama primea scenariile, iar eu i le luam la citit să văd dacă era vreun rol de copil peacolo. Și într-un final a apărut un rol, m-am rugat de ea să mă ducă la probe. Ea a stat de mine și m-a învățat textul în franceză. Am învățat să spun replicile alea după ureche și mama m-a sfătuit așa: „Nu te strâmba și spune ca și cum ai spune tu.” Ceea ce mie mi se pare cea mai bună lecție de actorie din lume. Era despre a nu considera cuvintele alea simple replici.

- Ce ai făcut cu primii bani câștigați din actorie?

- Pe primul film am luat 400 de lei vechi și pe al doilea un milion de lei vechi. Și i-am dat mamei să ia un Cielo auriu. Noi veneam cu Oltcitul la filmare, după care, pe platoul de filmare mă urcam într-o mașină cu aer condiționat, și era tare fain pe căldurile alea în București, și apoi din nou în Oltcit. Și i-am zis mamei că ne trebuie și nouă o mașină șmecheră. Am fost foarte mândră de investiția aia – practic mi-am cumpărat scaunul meu în Cieloul acela.

- Dacă n-am fi vorbit acum despre actorie, am fi povestit despre scenografie? Având în vedere că acesta este cadoul tău genetic de la părinţi.

- Mai fac din când în când scenografie. Știi cât de mândră am fost vara trecută, când am făcut scenografie la piesa „Îngrijitorul”, regizată de Radu Iacoban la Unteatru? Mi-am petrecut o lună de zile fiind plină de vopsea din cap până în picioare. Stăteam în atelierul de sculptură și pictam, rașchetam, leam făcut eu cu mâinile mele pe toate - sute de mașinute vopsite, paturile, am bătut cuie. Faptul că a ieșit ceva palpabil din mâinile mele m-a bucurat atât de tare. Dacă nu se mai joacă un spectacol eu n-am nimic, am doar amintirea unui rol, din fericire filmele pe care le-am făcut există fizic și mai există înregistrări ale pieselor, dar acela e un decor și actorii ăia joacă în costume făcute de mine.

- Mergi și în direcția asta în viitor?

- Fac de toate pentru că nu-mi place să stau. În primăvară, când m-am întors de la filmări, Radu Iacoban mi-a dat un text de tradus și mi-a zis să mă gândesc și la o scenografie. Și acum repetăm textul și m-am apucat și de scenografie. Nu am deloc timp liber. Mă omoară să stau degeaba, mă deprimă. Ceea ce nu e neapărat sănătos.

„Când se termină un fi lm, întotdeauna există o depresie de cel puțin o săptămână, în care simți că ți s-a extirpat ceva”

- De multe ori, pare o meserie superficială care poate fi dusă de oricine. Pe adevăraţii artişti nu-i deranjează și descurajează vipurile de carton?

- Ba da, ne deranjează. Acum toți sunt actori. Pe de altă parte nu ai cum să te superi pe nimeni că-și dorește un pic de lumină în viața lui. Și știind de ce îmi iubesc eu meseria foarte tare înțeleg de ce ar vrea și alții să o aibă. Ceea ce nu înțeleg mulți însă e că dacă vrei să reziști, dacă vrei să te îmbunătățești și să nu fii doar un chip plăcut care rezistă 5 minute în istoria universală, ai foarte multe de îndurat și de muncit. Era o replică în filmul „The Dresser”, care sintetizează foarte bine se înseamă meseria asta: „Trebuie să fii pregătit să sacrifici ceea ce cei mai mulți dintre oameni numesc a fi viu”. Și așa e cumva. E greu să te plimbi cu circul și să menții o viață sănătoasă în același timp.

- Poate și de aia urmașii marilor actori au ajuns să strălucească astăzi pe scenă, cei mai norocoși chiar alături de părinți.

- Toți copiii de actori trăiesc prin repetiții, se plimbă cu părinții lor. E un alt mod de viață. Știi, se mai întâmplă și o chestie foarte bizară când filmezi departe de casă, de exemplu: ți-e foarte dor de ai tăi, de prieteni, după care, când se termină un film, întotdeauna există o depresie de cel puțin o săptămână, în care simți că ți s-a extirpat ceva. Pentru că ești aruncat într-o lume, înveți 500 de nume, după care ajungi să ai glumițe și chestii personale și prietenii în micro lumea aia, apoi ești azvârlit din ea total.

- Explicabil de ce de la iubirea pe micile ecrane la cea din realitate nu este decât un pas. Nu puțini sunt actorii care și-au găsit marea dragoste pe platourile de filmare.

- Eu tot timpul am trăit asta separat. Am rămas prietenă la cataramă, pe viață și foarte legată de parteneri și partenere din filme, dar ne știm fiecare viața. E și o doză de efemer, te bucuri de moment pur și simplu.

„Vreau cu disperare să joc rolul unei pițipoance care mestecă gumă și face baloane roz”

Unde te vedem jucând acum?

- Joc în „Carusel” și „Omul cel bun din Seciuan” la Teatrul Bulandra, „O intervenție”, la „Act”, la Metropolis joc în „Peretele” și „Procesul caprei cu un ied”, „Emancipare” - la Teatrul de Comedie și „În parc” - la Godot. Actul live e o bucurie. Spectacolele nu sunt niciodată la fel, pentru că nu suntem mașinării. Trăirile din ziua respectivă își pun amprenta și întotdeauna vom porni, chiar fără să ne dăm seama, cu un soi de teză la începutul fiecărui spectacol. Că în ziua aia poate cred mai puțin în dragoste, decât în altă zi, și o să imprim pe spectacolul cinismul meu.

- E vreo categorie de roluri pe care nu le-ai juca?

- Nu. Acum, de exemplu, am o obsesie să joc o sudistă tâmpițică, cu unghii aplicate de diverse culori. Vreau cu disperare să joc rolul unei pițipoance care mestecă gumă și face baloane roz. Și din păcate am ratat un rol care era exact așa, acum, în toamnă, în Los Angeles, pentru că îmi expirase viza de lucru.

- Ce ai adus din film în teatru? Și invers.

- Din film în teatru am adus viteza de reacție, adică pot să mă motivez interior să răspund unor idicații mult mai repede. Timpul meu de procesare a devenit mai scurt datorită filmului. Și tipul ăsta de rigoare din film te ajută foarte mult în teatru. Iar din teatru, cred că am adus mai mult curaj în expresie. Pentru că noi, oamenii, suntem de fapt niște ființe foarte expresive.

- Cât public vede teatrul românesc?

- Teatru se vede în draci, film – nu prea. Noi suntem axați foarte mult pe film de autor. Mi se pare că ne lipsește suprarealismul, umorul absurd și imaginația. Și asta nu ține de buget neapărat. Poți foarte bine să faci o poveste stupido-haioasă, îți trebuie doar ideea. Dar noi în continuare mergem pe șoc. Din păcate, eu nu am mai jucat într-un film românesc de vreo cinci ani. Am foarte puține de spus despre o industrie din care nu fac parte și nu din voia mea.

- Cu toată experiența ta pe platourile de filmare de la Hollywood, nu te caută regizorii români?

- Nu mă caută. N-am mai luat probe. Cred că tocmai background-ul e o problemă la un moment dat, că nu vor să lucreze cu oameni care au mai lucrat. Foarte multă vreme am fost foarte tristă cu chestia asta. Acum sunt ok.

- Asta e fața urâtă a succesului?

-Nu consider că am succes, deci nu știu fața urâtă. Știi ce liniștită am venit eu cu metroul până aici?!

„Nu mă consider cu nimic mai specială decât alți oameni”

- Ce n-ai face niciodată ca actriță?

- Nu aș accepta niciun soi de compromis. Tot ceea ce am reușit până acum a fost doar pe forțele mele.

- Scandalul sexual de la Hollywood a luat amploare. Tu ai avut vreo experiență de genul acesta?

- Slavă Domnului, niciuna, niciodată! Și nici n-aș vrea să știu că sunt luată pentru altceva decât pentru talentul meu. Sunt foarte orgolioasă și nu miar plăcea să existe un alt considerent de alegere în afară de meritul meu de meșteșig și atât.

- Într-un interviu anterior spuneai că nu filmezi nud.

- Am filmat nud de am înnebunit între timp. Mi se pare o calitate să poți să-ți schimbi părerile și părerile mele s-au schimbat în legătură cu multe lucruri. Legat de asta, pe de-o parte am crescut eu ca actor îndeajuns de mult încât să mă cunosc bine, iar pe de altă parte ăsta este instrumentul meu, corpul. Și concepțiile alea de atunci mi se par un pic ridicole acum. Mi se pare o ipocrizie îngrozitoare să ne uităm fără jenă la oameni împușcați, creieri pe pereți, dar să ne pudibondisăm îngrozitor când vedem un sân. Pentru că toți avem corpuri și toți facem dragoste, dar nu toți vom ajunge să zburăm creierii cuiva la un moment dat în viață.

- Ți se pare pe dos că n-avem nicio problemă cu violența, care e ceva nenatural, dar ne jenăm de sexualitate?

- Tipul ăsta de pudibonderie există foarte mult în România. În străinătate, actorii sunt corpurile lor. Nuditatea e un lucru normal, care poate ajunge vulgar, doar dacă îl vulgarizezi tu. Și atât. Noi suntem o cultură care sexualizează foarte mult femeile, dar dacă le arătăm fără alea două cireșe pe sfârcuri, brusc e foarte nasol.

- Cum te-ai descrie ca artist?

- Curioasă. Nu mă consider cu nimic mai specială decât alți oameni. Îmi pare rău că nu sunt matematician, pentru că mi se par mult mai inteligenți ăia care sunt matematicieni. Foarte mult din tot ce fac eu – profesional și nu numai – vine din faptul că mi se par interesanți alți oameni, mai mult decât mine. La fel cum alți oameni se fascinează când văd o sculptură arhitecturală uriașă și se simt foarte mici, pe mine mă fascinează lumea din jur. Iubesc foarte mult oamenii și ce îi face pe ei oameni.