Rugbyul nu este un sport pentru ghiolbani, stabileşte de la bun început cadrul discuţiei Alin Petrache, președintele Federației Române de Rugby. Necesită disciplină și perseverenţă -continuă el – și este jucat de oameni care înţeleg că forţa înseamnă nu doar a izbi, ci şi a depăşi elegant şi cu viteză orice obstacol viu şi mobil. Și cum activitatea de manager sportiv îi pune destule obstacole în cale, în interviul acordat Evenimentul zilei, șeful FRR atrage atenția asupra unui cerc vicios în care a intrat sportul românesc: „n-ai sport de performanță, dacă nu ai sport de masă, iar sportul de masă la noi începe să fie inexistent”. Și dacă nu avem campioni, nu avem modele care să atragă copiii  către sport. Nu vin copiii, nu avem bază de selecţie. Iar fără bază de selecţie, nu are de unde să răsară următoarea Nadia.

Ileana Ilie Ungureanu: Toată lumea se uită la fotbal. Le place românilor și rugbyul?

Alin Petrache: Avem o comunitate foarte mare de rugbyști, în continuă creștere, pentru că rugbyul cultivă anumite valori sociale şi afective pe care societatea românească le-a cam uitat, cum ar fi curajul, loialitatea, sportivitatea, disciplina, spiritul de echipă.

În clipa în care vor să-și îndrume copilul către un sport, din ce în ce mai mulți părinți aleg rugbyul. Suntem buni pedagogi, iar sportul nostru te educă, te pregătește pentru viață. Ca o paranteză, am avut jucători de națională care au recunoscut că rugbyul i-a învățat să mănânce elegant, cu cuțitul și cu furculița.

– Sportul de performanță, în general, se cam zbate în ruină. Care este starea rugbyului?

– Și noi tragem ponoasele social-economice ale țării. Și e normal. Sportul este însă un pic deasupra societății românești, deasupra economicului, pentru că mai are mici valori care trag și vor să iasă din anonimat. Poate
democrația pe care am cunoscut-o după 1989 încoace nu e una care să ne facă să credem că putem avea niște proiecte interesante pe viitor.

– Cum așa?

– Schimbăm foarte mulți miniștri, nu-i lăsăm să-și ducă proiectele până la capăt. Majoritatea medaliilor olimpice, mondiale și europene, pe care le-a luat România au fost obținute și din dăruire și din sărăcie. Privind înapoi, pot să spun că a fost o perioadă bună, a generalului Marin Dragnea, când majoritatea federațiilor erau conduse de militari
sau oameni care aparțineau Ministerului Afacerilor Interne.

Militarii, în general, fie ei din armată sau din poliție, sunt niște oameni cu disciplină, culți, care pot să respecte  anumite repere pe care și le stabilesc. De când ne-am modernizat înțelegem foarte greșit multe lucruri.

– În zilele noastre nu mai suntem disciplinați și riguroși în sport?

– În ultimii 30 de ani doar am cules roadele tuturor proiectelor pe care le-am avut în trecut, proiecte finanțate de către statul român comunist. Conducătorul nostru de demult a văzut în aceste rezultate, de fapt, PR-ul pe care noi nu-l mai vedem azi.

Pentru că să fii în fața SUA, Chinei, Indiei și tuturor puterilor lumii prin ceva, te face la fel de puternic.

– Și de ce crezi că nu mai vedem ce PR bun poate fi sportul?

– Pentru că ne-am pierdut încrederea în societate, în oamenii politici, în noi. Schimbările astea care se întâmplă în lumea politică se întâmplă și în societate. Noi nu mai votăm niște oameni politici, niște doctrine politice, ci dăm mereu un vot de blam.

– Păi e o amețeală doctrinară a partidelor, care explică inclusiv absenteismul și deruta alegătorilor.

– Aproape 11 ani am jucat în campionatele Franței și Angliei. Francezii, în general, sunt socialiști, dar asta nu  înseamnă că ei trebuie să se îmbrace din bazar. La ei socialismul înseamnă ce faci pentru societate, adică să ai o educație bună, o sănătate bună și să ai și pe ce merge, infastructură. Astea sunt palierele principale de care avem
și noi nevoie. Nu putem să punem sportul înaintea lor.

Înainte de o nouă lege a sponsorizării, de exemplu, trebuie să ne gândim ce putem face pentru educația copiilor noștri, pentru educația noastră. Țările dezvoltate au văzut în sport și o modalitate de a-ți păstra sănătatea. Și dacă ești sănătos muncești mai bine, dai randament, în familie te comporți frumos.

Guvernanții noștri au un minus pentru că nu văd beneficiile.

– Aflați pe soclul cel mai firav, sportivilor li se cere adesea să-i inspire neîncetat pe cei din jurul lor. Până unde trebuie să le cerem sportivilor să fie sfinți și arătători de drumuri pentru fiecare dintre noi?

– Sportivii mari sunt icoane, dar nu ne întrebăm niciodată ce se întâmplă cu sportivul în momentul în care își pune ghetele în cui. E foarte delicată problema. Toți sportivii, în clipa în care își încheie cariera, de performanță sau de mare performană, „mor”.

E foarte trist. De ce? În cazul meu, la 30 de ani, când am ieșit din sportul profesionist – făceam trei antranamente pe zi și aveam două meciuri pe săptămână, deci tot ce știam era sport și sport – eram debusolat, nu știam ce să fac. Mulți clachează.

Aici ai nevoie de sprijin din partea familiei, prietenilor, pentru a aplana căderea de pe soclul cel mare. Te simți inutil. Sunt foarte multe sentimente care te năpădesc. Nu mai ești sportiv de înaltă performanță, nu mai ești aplaudat, adulat, ești un simplu cetățean, care face parte dintr-o societate și trebuie să-și găsească un loc în ea.

De aia la rugby, antrenorul nostru se ocupă și de viitorul copilului. Antrenorii mei de fiecare dată îmi cereau carnetul
de note, se uitau la absențe, m-au îndreptat spre o facultate, către un masterat. Mi-au zis că noi nu trebuie să fim bâte.

– Da, în societatea noastră, există stereotipul că sportivii sunt proști.

– E o mentalitate răutăcioasă. Un sportiv care trece vama de atâtea ori și care discută cu atâția oameni, care ia contact cu ceilalți adversari care vorbesc în alte limbi, nu are cum să fie prost. Și eu n-am văzut niciun român – sportiv sau nu – care să moară de foame în străinătate. De ce performăm în străinătate, ca medici, sportivi, pedagogi
etc.? Pentru că intrăm într-un sistem bine pus la punct, care ne ghidează.

– Există vreo rețetă a succesului? Ce ar trebui să facă micuţii care pornesc pe drumul performanţei sportive?

– Nu trebuie să se gândească mai întâi la partea financiară. Ea vine cu timpul. Cei care s-au apucat de rugby cu siguranță nu s-au gândit la remunerație, iar părinții care i-au îndemnat în această direcție au făcut-o pentru că au vrut ca ei să devină oameni, piloni ai societății noastre.

Știați, de pildă, că fairplay-ul a fost inventat la rugby? N-am văzut repriza a treia la foarte multe sporturi. Încă avem împământenit ca după meciuri echipele să meargă la un banchet comun, o masă, sau la o bere împreună. Acele echipe care pe teren se înfruntă, devin prietene după meci.

– Sportul de performanţă oferă mai mult decât cere sau cere mai mult decât oferă?

– Depinde cum îl privești. Majoritatea sportivilor noștri de înaltă performanță, care au obținut medalii, primesc de la societate și recunoștință financiară, și apreciere. În clipa în care te apuci de sport de performanță ai o viață grea, dar
remunerația care vine, anumite premieri care vin de-a lungul vieții de sportiv, sunt pe măsură.

Când un sportiv olimpic, mondial sau european, își încheie cariera, el primește o anumită remunerație pe viață de la statul român și implicit de la contribuabil. Națiunea noastră e performantă din punct de vedere sportiv. O să mai
avem o Simona Halep, o Nadia Comăneci, un Ilie Năstase, o Lipă etc.

– Dacă ne uităm la sportul românesc de masă şi de performanţă, din ambele lipsesc infrastructura, antrenorii şi cel mai grav, lipsesc sportivii. Nu vin copiii, nu avem bază de selecţie. Fără bază de selecţie, nu are de unde să răsară următorul Hagi, următoarea Nadia… nu mai spun că suntem în top la obezitatea infantilă.

– N-ai sport de performanță dacă nu ai sport de masă, iar sportul de masă la noi începe să fie inexistent. În Ministerul Educației, unde avem clase cu program sportiv, când ministrul trebuie să taie, de unde crezi că taie? De la sporturi. Și uite așa sportul de masă nu prea mai există.

Nu mai avem foarte multe cupe care se făceau în școli și licee. Sportul universitar a dispărut și el – aveam echipe universitare puternice la toate sporturile și ramurile sportive. Acum, deși universitățile au o infrastructură foarte bună, stadioane, bazine, e destul de greu să le populeze.

Avem o infrastructură precară, iar aici toată lumea ar trebui să lucreze. Și mai trebuie să avem și strategii pe termen
lung. De punctat și că partea de formare a sportivului nu este bine etapizată. Noi cerem copiilor rezultate de foarte fragezi și ăsta e un lucru rău.

Afară, campionatele și competițiile pentru sportivii până în 18 ani au început să fie transformate în festivaluri. Noi, în fostele țări comuniste, cerem copilului foarte mult, îl pregătim de la 3 ani chiar atât de riguros, încât la 18 ani el deja a clacat, s-a lăsat de sport, nici nu vrea să mai audă. Trebuie să-i dai copilului plăcerea de care are nevoie să performeze.

– Mai trist este că atunci când apar copii pasionaţi de sport, uneori chiar antrenorii îi fac să renunţe. Sunt situații când unii copii sunt ignorați în favoarea unora mai puțin talentați, dar susținuți de cine trebuie. Pilele funcţionează și în sport.

– Funcționează în toată societatea românească. Ușor-ușor însă lucrurile astea se schimbă. Vezi, suntem într-un moment în care politic alegem ciudat, de exemplu, dar la un moment dat vom începe să alegem și normal. Pentru că noi, cei care suntem acum la 40-45 de ani, începem să preluăm frâiele societății românești.

Când un om care a performat în străinătate se întoarce în România, nu vrea să se comporte decât așa cum s-a comportat acolo. Și vrea să se implice și să imprime acel sistem profesionist pe care l-a găsit acolo. Eu asta îmi doresc să fac.

Rugbystii romani alaturi de Alin Petrache se bucura la finalul meciului de rugby dintre Romania si Georgia disputat duminica 19 martie 2017 pe stadionul Arcul de Triumf din Bucuresti, in cadrul CEN 2017-Cupa Antim Ivireanu. Razvan Pasarica/ SPORT PICTURES

„Constructorii spun că stadionul Arcul de Triumf va fi gata în 28 mai 2020”

– Ce ți-ai propus și ce ai și finalizat de când ești șeful FRR?

– Cu sincope, cu plecarea mea la Comitetul Olimpic Român cu tot, am aproape 10 ani de când sunt aici. Proiectul meu principal a fost și este să vedem cum putem să introducem rugbyul în sufletul românilor, pentru că e un sport care te învață să înfrunți adversarul, după care adversarul îți devine prieten, te învață să-ți ridici aproapele și să
îl ajuți, te învață ce e prietenia, onoarea, curajul, bărbăția.

– Și crezi că ți-a reușit acest proiect?

– N-am reușit nici 5-10%. Dar tot e ceva, decât nimic. Altfel, proiectul de suflet este construcția stadionului Arcul de
Triumf. Constructorii spun că va fi gata în 28 mai 2020. Am alergat enorm de mult după acte și am bătut pe la toate ușile. E un proiect care durează de zece ani și care va fi împlinit. Asta mi-aș dori și de la lume, în general, să aibă încredere și să urmeze proiectele.

Dacă ne apucăm și ne perimăm în 100 de proiecte, nu o să facem niciodată nimic. Avem o societate dezbinată, într-o degringoladă totală, unde poate că lucruri punctuale ar putea fi realizate. Mi-aș dori ca un ministru să vrea ca anul ăsta să facem numai spitale, de exemplu. Anul viitor să facem numai școli, și peste un an sau doi să ne apucăm să
facem și niște drumuri.

– Cu banii cum stați la Federație?

– Prost, ca de obicei. Tot timpul sunt nesatisfăcut, pentru că eu mă compar cu Federațiile europene, care ne-au depășit de multă vreme, și vine acum și ne depășește și eșalonul doi, adică Spania, Portugalia, Georgia etc., țări cu care poate că acum zece ani de zile măturam pe jos. Toate au proiecte pe termen lung și bugete multianuale. În clipa în care pornești la drum trebuie să știi pe ce te bazezi, nu?

La noi e destul de greu, pentru că societatea noastră este una zbuciumată, e o democrație neînțeleasă.

– Ce surse de venit aveți?

– Suntem ONG, dar putem accesa și fonduri publice. Suntem o struțo-cămilă, de fapt, pentru că primim finanțare conform unor contracte pe care le avem în desfășurare cu Ministerul Tineretului și Sportului, care chiar finanțează cam tot ce înseamnă sport românesc în general, primim finanțare și de la Comitetul Olimpic și Sportiv Român, care
la rândul lui primește finanțare de la Guvernul României, dar și de la partenerii și sponsorii pe care îi aducem.

Majoritatea sponsorilor sunt mai mult prietenii noștri și oameni care au pus mâna pe balonul oval și care vor să facă ceva. Suntem totuși un sport care încă vinde.

– Sunt motivați jucătorii din punct de vedere financiar?

– Dacă m-ai fi întrebat acum 4-5 ani de zile ți-aș fi spus că un sportiv de echipă națională sau de viitor, de performanță câștigă decent. Acum, pot să-ți răspund că un sportiv, în clipa în care și-a ales să facă rugby, nu și-a ales o viață de huzur, cum poate o au fotbaliștii.

În acest sport te pui în balanță și tu ca om, ce vrei să devii, pui în balanță și partea financiară. Dar eu cred că în România acest sport îți poate da o viață decentă. Nu ajungi în Top 300 cei mai bogați români, dar iți conferă o viață foarte bună și cred că te pregătește mai ales pentru ceea ce se va întâmpla în momentul când termini viața de sportiv.

Pentru că viața de sportiv este scurtă. Și ce trebuie să mai știe lumea este că sportul de performanță doare.

– Apropo de performanță, cum comentezi rezultatele naționalei de rugby?

– Sunt mulțumit de toate rezultatele pe care le facem pentru că știu particularitățile acestui sport și știu și lucrurile cu care ne confruntăm. Le spun mereu jucătorilor că orice s-ar întâmpla, pentru mine ei sunt niște campioni, niște oameni de la care am și eu ce învăța.

Avem o echipă națională care poate nu performează extraordinar acum pentru că nu mai sunt nici condițiile de altă dată. Pe vremea când rugbyștii mei băteau Franța și alte echipe puternice din Europa, ei erau mult mai profesioniști decât sunt jucătorii de azi.

Pentru că ei aveau niște job-uri stabile, în niște fabrici, uzine, întreprinderi, unde deși nu se duceau la muncă, toată
ziua le era pontată. Ei se duceau doar la antrenament o oră și jumătate pe zi, făceau deplasări, vedeau lumea întreagă, și toate astea îi făceau să se comporte ca niște profesioniști.

La noi s-a împământenit și chestia asta cu dacă nu suntem campioni mondiali nu mai suntem buni deloc. Nu e așa. Și locurile 6, 9, 10 sunt foarte bune.

De infrastructură avem mare nevoie. Inclusiv de infrastructura umană.

– Nesiguranța are deci un cuvânt greu de spus când vine vorba de performanță.

– Un sportiv care vrem să performeze trebuie să aibă, în primul rând, o liniște sufletească, care vine din familie. Apoi vine partea financiară care este și ea foarte importantă. Eu de fiecare dată m-am gândit cum să rezolvăm și problemele din familia sportivului.

Sunt copii care vin la echipele naționale din familii dezbinate, care sunt crescuți de bunici, și sunt așa niște drame în sufletele lor. Angajăm oameni să rezolve aceste probleme, dar încă nu suntem nici noi foarte profesioniști. Să mă explic: un staff al unei echipe naționale, la rugby, are undeva la 20-25 de persoane. E poate mai numeros decât o echipă în teren.

Dar nu avem pregătită o finanțare adecvată pentru aceste lucruri, nu avem pregătită o premiere adecvată, nu există
în nomenclatorul nostru sportiv anumite funcții, fără de care, astăzi, sportul nu poate performa. În stafful echipei naționale, dacă nu ai un psiholog 24 de ore din 24, ai mari probleme, pentru că sunt atât de multe puncte sociale încât nu mai poți să performezi.

– Care ar fi cele mai stringente probleme cu care se confruntă rugbyul?

– Lipsa unei culturi, nu ne mai recunoaștem trecutul, care ne poate stimula.

– Mai departe, care sunt obiectivele naționalei de rugby?

– Să ne calificăm la Cupa Mondială din 2023, din Franța. Totodată, obiectivul nostru este să participăm onorabil la fiecare confruntare pe care o avem în campionatele europene. Și obiectivul major este să terminăm anul viitor această minunată bază sportivă, pe care eu cred că o merită fiecare federație în parte. Acest obiectiv înseamnă venituri în plus pentru federație, venituri proprii.

Te-ar putea interesa și: