A ales arta și spectacolul ”din frică și din durere”, mărturisește Alexa Visarion. Luna viitoare împlinește 50 de ani de carieră, în care a montat peste 100 de spectacole, a regizat pelicule care au marcat istoria cinematografului românesc - "Înainte de tăcere", "Înghițitorul de săbii", "Năpasta", "Luna Verde", "Ana" -, și se pregătește să publice și cea de-a cincea carte, ”Cealaltă scenă”. Dar încă îi este frică ”de ratare” și simte ”neîmplinire şi nelinişte”. În interviul acordat Evenimentului zilei, regizorul-scenarist își dezvăluie cele mai chinuitoare amintiri din perioada copilăriei și spune povestea adevărată a mitingului din 21 decembrie 1989 și cum a început „sfârşitul lumii” pentru Ceauşescu.

• Ileana Ilie Ungureanu: Sunteți mai apropiat de teatru sau de film?

Alexa Visarion: Anton Pavlovici Cehov, care făcea medicină și era și un scriitor de valoare, a zis că medicina e soția lui, cu care se întâlnește tot timpul, iar literatura e amanta lui, cu care se duce nopțile la mari taine de bucurie. Și eu am o căsnicie, care se numește teatru, și o iubire, de care am avut neapărată nevoie, care e complementară teatrului și care se numește cinema. Le fac pe amandouă cu aceeași structură interioară, dar cu mijloace diferite.

• Și prima iubire?

Prima iubire a fost filmul, dar nu am pășit în film prima dată. Că am dat la film și nu am intrat, am fost al șaselea pe listă și erau doar cinci locuri. Anul următor nu m-am mai dus la film, m-am dus la teatru, unde am intrat ultimul, cu chiu, cu vai. Dar am terminat primul. Am avut șansa unei școli serioase, și a unui profesor, Radu Penciulescu, care m-a învățat să mă găsesc și să umblu pe un drum care era al meu. A fost un profesor care a lăsat urme în Suedia, în America, iar urmele lui se refereau cu precădere la adevăr și la noblețe. El te învăța cum să nu înveți, cum să cauți drumul tău și să ai identitate. De asta cartea pe care o scriu acum, și care sper să se lanseze în ianuarie, când împlinesc 50 de ani de carieră, îi este dedicată.

• Așadar, aniversați cei 50 de ani de carieră cu o nouă carte. Cum se numește și despre ce este?

Cartea se numește ”Cealaltă scenă”. Eu scriu de mai multă vreme, dar nu scriu pentru că mi-a venit, ci pentru că un critic important de teatru, Valentin Silvestru, de fiecare dată când făceam un spectacol venea și stătea de vorbă cu mine, după care îmi spunea: ”Domnule Visarion, m-am gândit să pui pe hârtie ceea ce mi-ai spus...”. Îmi era rușine să refuz, cum să-i spun că nu scriu și nu fac. Și așa am învățat să scriu și să-mi și placă. În fond, e o mărturisire prin alt tip de exprimare, prin cuvinte. Este a cincea carte pe care o semnez, e scrisă în amintirea profesorului Radu Penciulescu, și cuprinde 25 de eseuri, unele dintre ele publicate deja în câteva reviste în care am rubrică permanentă.

• Vă mai amintiți cum (și când) au fost primele dvs. încercări regizorale?

Am avut șansa să mă nasc într-un ținut sacru, la Botoșani, în ținutul lui Eminescu. Am avut o copilărie plină de durere. Tatăl meu a fost deținut politic, a fost și la Canal, Aiud, Ocnele Mari. Nu l-am cunoscut decât după vârstra de 7 ani, când a venit acasă prima dată. Și atunci mama, necăjită și alertată de ziua care urmează - a fost nevoită să spună că sunt copil din flori, ca să poată să stea casieră la gara din Rădăuți, pentru că o tot mutau -, îmi spunea poezii de Eminescu. Eu înainte să încep școala știam cel puțin 50 de poezii de Eminescu pe de rost. Acest lucru era și o salvare pentru mine din ceea ce trăiam.

Pe la 5 ani am început să ascult teatru radiofonic, iar pe la 12 ani am început să fac scenografie, băteam scânduri, făceam decoruri, împrumutam costume de la teatru. Era o joacă pe care o luam în serios, era un mod de evadare, dar erau și contacte noi. Am început cu ”Conu Leonida”, al lui Caragiale, într-o distribuție șoc pentru atunci, pentru că erau doi băieți care jucau în piesă, nu o fetiță și un băiat. După aia am făcut ” O întâmplare cu haz” de Carlo Goldoni, după aceea inventam texte post, post-moderne. Cred că există ceva înaintea noastră, care e o călăuză invizibilă, eram căutat să fac asta. Am avut și șansa fantastică a neliniștilor, eu am trăit în frică. Tata a fost arestat de trei ori, iar mama avea 42 de ani când a făcut cancer.

Am trăit cu multă frică, dar nu era inhibantă, ci îmi dădea un anumit sens și o anumită dorință de a trece peste. Colegii mei din facultate spuneau că dacă Alexa are un necaz, devine mai puternic. Teama mea e tema mea în ale scrisului. Și contactul cu oameni diferiți, din străinătate, a venit când trebuia.

• Că tot a venit vorba, aţi fost plecat în Statele Unite în anii ’80 cu două burse Fulbright. Cum aţi reuşit această performanţă?

În anii comunismului au plecat mulți în străinătate. Sub control, evident. Eu am plecat după ce am făcut spectacolul ”Procurorul” de Gheorghi Djagarov, la teatrul din Târgu Mureș. Ei au zis că este anticomunist, dar el era un spectacol politic în care dorinţa de a impune adevărul m-a obligat "să vorbesc" despre raportul dintre libertate şi detenţie, dintre ideal şi realitate. Când au venit la vizionare cei de la minister mi s-a zis: ”Ori te arestăm, ori spunem că e un act de curaj făcut foarte bine. Și te trimitem în străinătate pentru două săptămâni”. Și ne-au trimis, pe mine și pe scenograf, la Londra. La primul spectacol, ”Cartofi prăjiți la orice”, a venit și ambasadorul Marii Britanii, care ne-a felicitat pentru ceea ce gândisem și realizasem, noi studenți fiind. În SUA am stat cumulat vreo 6 ani, câte 3 luni pe an, pe două burse Fulbright. Am lucrat în Suedia și Islanda de mai multe ori, la Moscova. În străinătate am plecat că am fost foarte bun, eram solicitat insistent. Am fost reclamat în țară că nu mă mai întorc, dar m-am întors întotdeauna. A fost tot timpul o alertă, mai ales cu America, în sensul ca nu cumva ăia să mă facă pe mine agent CIA. Nu m-a pus nimeni nici să semnez, nici să am adeziune cu Securitatea.

• Aţi fost declarat colaborator al Securităţii în 2014.

Domna Zoe Petre a scris un memoriu la Buxelles, după referendului ținând de suspendarea președintelui Băsescu, pe care l-am semnat și eu. După acel moment s-a găsit un dosar, care era făcut atunci, care nu arată că am fost colaborator, dar vorbește despre mine. Sunt toate scrisorile mele trimise nevesti-mi. M-am interesat și am aflat că nu există om care a plecat din țară și care să nu aibă un astfel de dosar. Acest dosar m-a durut, m-a lovit și mi-a stopat deschiderea spre piața responsabilă la nivel politic. N-am rămas în străinătate din trei motive. Unu: nu știam atunci dacă mă voi mai putea întoarce vreodată în România și nu puteam să accept ideea că există un loc unde sunt îngropați părinții mei și eu nu pot să vin. Doi: aveam doi copii și o nevastă, care nu puteau să ajungă acolo decât peste un număr de ani. Și trei: avem sora și cumnatul în învățământ și ei ar fi fost dați afară. Toate lucrurile astea nu au făcut decât să alimenteze că cel mai bun regim în străinătate e cel de invitat, să-ți faci treaba respectând locul unde ești, dar respectând și cultura locului de unde vii.

”Am fost bătut la Revoluție, mi s-au pus cătușele, apoi eliberat. A fost ca și cum ai scăpa de cancer. A fost o vindecare”

Aveam vreo 4 ani, mama era casieră de bilete la gara mică din Rădăuți, și cam o dată pe săptămână veneau acolo trei tovarăși, un secretar de partid, un milițian cu un câine lup, și încă un tovarăș cu haină de piele, care era de la Securitate. Veneau la mama și îi puneau mereu întrebări de genul cum a făcut copilul, ce știe despre politica tatălui și așa mai departe. Eu asistam la aceste discuții pe care nu le pricepeam, iar la un moment dat milițianul a scos pistolul din toc și l-a pus pe masă. Câinele dormea, eu m-am uitat fascinat la pistol  - era o atracție firească pentru un copil, vedem ceva inedit, nou, crea un anumit tip de miraj. Tovarășul de la Securitate mi-a zis: ”Ia, mă, pistotul și joacă-te cu el”. Fericit, l-am luat. Câinele a ridicat capul și a mârâit puțin. Eu am luat pistotul și l-am îndreptat spre mama mea, că nu am îndrăznit să-l întrept către vreunul dintre ei, iar cel de la Securitate a spus: ”Apasă, mă! Trage în mă-ta! Hai, trage în mă-ta!” Câinele s-a ridicat în picioare, a mârâit, a pus laba pe masă și mi-a dat pistolul jos. Asta e de neuitat.

• Povestiți-mi despre tatăl dvs. De ce a fost arestat?

Pentru simplul motiv că era membru în conducerea superioară a Partidului Național Țărănesc. A făcut ani grei de pușcărie cu Corneliu Coposu, după cum mi-a spus chiar domnia sa. Tata nu ne-a spus. Eu am aflat de la profesorul Dinu C. Giurescu cine a fost tata, că era un lider important țărănist. A pornit dintr-o familie de muncitori de la CFR, a învățat carte și a ajuns impegat de mișcare, șef de gară, și apoi director general al CFR. A făcut închisoare ca deținut politic pentru 15 ani, între 1947 și 1967. Mamei i se spunea mereu că e mort şi ea trebuia să spună că sunt copil din flori ca să nu fie dată afară din serviciu. I-au dat drumul lui tata, l-au arestat din nou, iar l-au reabilitat, iar la a treia arestare, pentru că a folosit permise CFR care îi fuseseră date oficial, ne-au luat din casă tot, de la butelie, la pat și până la pianină. Sunt momente care îți dau voie să faci profesia altfel decât dacă numai ai zburda prin ea. Te obligă să gândești în adânc, și, ani de zile, când am făcut teatru sau film, probabil a intrat înăuntru acest germene tragic al existenței, acest raport între individ și propria lui viață, a intrat în discuție singurătatea. Și aceste lucruri au fost spuse de o voce tânără, puternică atunci și cu un anumit tip de inocență. Din cauza asta ele nu erau nici sfaturi, nici acuze, ci erau revelație, în care eu eram doar mesagerul.

• După o lungă coabitare cu frica, cu umilința și neputința, ce a înseamnat pentru dvs. Revoluţia din '89?

În octombrie '89 eram în Islanda, făceam ”De-ale Carnavalului”, premiera era pe 19 octombrie. Înainte de acestă dată, pe 15 octombrie, au venit reprezentanții celor două ziare puternice din Reykjavik pentru un interviu. Iar prima întrebare a fost: Cade Ceaușescu? Am spus: Da, sigur. N-am știut să răspund și când. Am spus acel da, pentru că deja căzuse Zidul Berlinului și nu aveai cum să nu-ți dai seama ce urmează. După ce a apărut interviul m-am speriat, pentru că eu mă întorceam acasă. Și am venit casă și nu m-a întrebat nimeni, nimic. Pe 21 decembrie, când repetam ”Richard al III-lea” de Shakespeare, la Teatrul Odeon, cu Ovidiu Iuliu Moldovan, vorbeam toți, mai pe asuns, mai pe față despre ce e la Timișoara, nu se uita nimeni pe text... toată lumea avea o suspiciune legată de cât putem noi să ne permitem acolo să spunem. M-a sunat soția și m-a rugat să rămân în teatru, și în clipa aia am plecat. Am ajuns în Piața Palatului, care era piața plină, un rând de milițieni, un rând de civili, niște tineri care scandau jos Ceaușescu, și tabluorile lui Elena și Nicolae Ceaușescu sub picioarele noastre. Am fost bătut, mi s-au pus cătușele, apoi eliberat. Cert e că în mintea tuturor celor care eram în piață, sau acasă, în fața televizoarelor, era ca și cum ai scăpa de cancer. Că e o vindecare. Eu am vorbit de la balcon de două ori. Era un amestec de lucruri derizorii, caragialiene, și un sens shakespearian adânc, erau împreună.

• S-a spus că Revoluția din 1989 nu a fost chiar revoluție. Ați fost printre cei aflați la balcon, dvs. ce credeți că a fost?

O revoluție provocată de niște oameni inteligenți, din servicii inteligente, care știau exact pulsul din România și din Estul Europei, dar care nu au știut două lucruri. Unu: că Ceaușescu a fost părăsit și de ai lui și din cauza asta au crezut că va fi apărat de unii, ceea ce nu s-a întâmplat. Și doi: că poporul român nu este în stare să se mobilizeze așa cum s-a mobilizat. Asta poate pentru că noi n-am protestat niciodată, așa cum au făcut polonezii, cehii, ungurii. Au crezut că acest popor e terorizat și nu va putea să se elibereze singur. A fost o revoluție, poporul s-a eliberat singur, dar totul a fost într-un context politic internațional. Guvernatorul statului Shanghai mi-a spus zâmbind, în China, în 1994, că protocolul de la Ialta, semnat de “cei 3 mari”, Roosevelt, Stalin și Churchill, avea și o anexă, unde scria că după 49 de ani se rediscută totul. O fi adevărat, o fi poveste... nu știu.

”Noi, artiștii, ne risipim și ne înghiontim. E o îmbrânceală de orgolioși, în loc să fie un statut de credință”

• Sunteți un om cu frica lui Dumnezeu?

Cred că Dumnezeu ne dă tot ce vrem. Numai că noi nu știm consecințele. Și câteodată cerem ceva care are consecințe dureroase, legat de dragoste, de bani, etc. Cred că Dumnezeu, care e înăuntrul nostru, dacă-L lași să te cuprindă, vibrează în tine, sunt energii tainice, clipe în care și tu intri în rezonanță cu o altă lume, care nu-i vizibilă altfel. Eu nu sunt un religios, nu știu ritualurile, sunt un credincios. Nu m-am rugat niciodată pentru reușită în teatru. Iar acum spun: Binecuvântează-mi, Doamne, viața și moartea!

• Moartea v-a fost partener în toate spectacolele. Vă urmăreşte ideea morţii.

Am o explicație: dacă moartea e alături de tine, pentru că oricum nu scapi de ea niciodată, fiecare clipă de viață trebuie să aibă un alt rost. Cu această obsesie sănătoasă, am gândit mereu că ceea ce fac trebuie să lase un semn, să scrijelească, să înseamne ceva. Spectacolele mele foarte bune, care au fost făcute acum ceva vreme, nu le știe nimeni, că e altă generație. Dar am avut noroc cu filmul, când pui filmele lumea zice: Aha, acum îl știm! Poate din cauza asta scriu și cărți – sunt citite de 10-15 oameni, din păcate, dar știu că rămân. Și poartă un nume. Alexa Visarion e undeva în biblioteca Academiei, iar suferința tatălui meu nu a fost degeaba. Noi suntem purtătorii artei, noi suntem mesagerii ei, noi primim un dar, pe care trebuie să-l înmulțim. Mulţumesc lui Dumnezeu că ura nu m-a stăpânit niciodată. Am învăţat în linişte să îmbătrânesc, trăiesc mai adânc fiecare clipă ştiind că mă părăseşte.

• Care este cel mai frumos lucru pe care l-a spus un mare actor despre dvs.?

Actorul american Stephen Pelinski a spus că sunt ochiul din centrul inimii. Al doilea lucru frumos, legat de profesie, mi l-a spus marele actor rus Innokenty Smoktunovsky: ”Visarion, tu regizezi nu cu energia artistică, ci cu o damnare și o bucurie împreună”.

• Dacă ați fi o piesă de teatru, ce piesă de teatru ați fi?

”Trei surori” a lui Cehov.

• Cu ce miros asociați teatrul?

Cu miroul primăverii.

• Aveţi vreo neîmplinire din punct de vedere profesional?

Încă din 1978 vreau să fac filmul ”Meșterul Manole”, dar nu am găsit fonduri, înțelegere. Am găsit ceva atât de puțin ca finanțare că am făcut filmul ”Ana”. Dar nu vreau să mor până când nu fac și ”Meșterul Manole”.  E un film care s-ar numi ”Taina” și este despre sacrificiu și înalțare prin el.

• Ce are și ce credeţi că-i lipseşte fundamental cinematografiei româneşti?

Ceea ce are cinematograful românesc, în toate generațiile, e talent, iar ceea ce îi lipsește e inteligența de a-l folosi cu un rost nobil. Nu cu un rost al orgoliului.

• Așa se fac filmele acum, cu orgoliu?

Nu toate. ”Moartea domnului Lăzărescu”, regizat de Crist Puiu, de exemplu, e un film care intră alături de marile filme ale lumii, în susținerea mea sufletească. De asemenea, mi-au plăcut filmele lui Mungiu, filmele lui Porumboiu. Din teatru îmi place Radu Afrim, foștii mei studenți, Andrei și Andreea Grosu, Iris Spiridon, Vlad Massaci. Nu trăiesc în frondă cu nimeni, îmi știu neputințele mele, știu că dacă aveam geniu nu făceam meseria asta, și cum nu am, trebuie să caut și să o fac, am o anumită intuiței, o anumită trăire într-un conținut interior, și mai am puterea de a lupta. Marea mea șansă a fost această energie.

• Care e cel mai important lucru pe care l-ați aflat despre dvs. prin meseria dvs.?

Că trebuie să înțelegi că nu știi în timp ce te împlinești. Trebuie să mergi și să încerci. Acum, la 50 de ani de carieră, încerc să fac un spectacol, ”Noaptea Bufonilor”, cu Marian Râlea și Richard Bovnoczki, la Unteatru, să fac o pșiesă nouă de D. R Popescu la Teatrul Dramaturgilor Români, și poate la Teatrul Bulandra să fac un spectacol cu Răzvan Vasilescu. Trebuie să vrei mult ca să ai de unde pierde. Ce rămâne e doar al tău, dar e puțin și trebuie să-l repui în discuție, din nou să folosești sămânța. Nu ți-e dat să fii artist ca să te împăunezi, ci îți e dat să fii artist ca să înțelegi mai mult.

• Care este cea mai mare frică a dvs.?

Frica de ratare. Aș fi vrut ca ceea ce gândesc artiștii importanți din țară să fie adunat într-o instituție, care să fie și instituție de spectacol, și de produs filme, și școală de teatru și de film. Aș vrea să nu ne risipim. Ne risipim și ne înghiontim, e o îmbrânceală de orgolioși, în loc să fie un statut de credință. Umanul a dispărut, iar spectacolele și filmele obișnuite nu fac altceva decât să citeze actualitatea.  Arta educă fără să educe, influențează, dezvoltă.