Evenimentul Zilei > Actualitate > Alex Chelba “repeta obsesiv că el este BINE, că a fost printre NOROCOŞI”. MOARTE a avut însă alte socoteli cu fotograful genial, aflat lângă scena din Colectiv VIDEO
Alex Chelba “repeta obsesiv că el este BINE, că a fost printre NOROCOŞI”. MOARTE a avut însă alte socoteli cu fotograful genial, aflat lângă scena din Colectiv VIDEO

Alex Chelba “repeta obsesiv că el este BINE, că a fost printre NOROCOŞI”. MOARTE a avut însă alte socoteli cu fotograful genial, aflat lângă scena din Colectiv VIDEO

Fotograful Alex Chelba, aflat în apropierea scenei când vâlvătaia s-a extins în tot clubul, a fost unul dintre răniţii grav dar care totuşi a reuşit să iasă pe prorpriile picioare din infernul flăcărilor. Moartea sa, survenită la şapte zile de la producerea tragediei, a fost cu atât mai dramatică pentru apropiaţi cu cât tânărul în vârstă de 33 de ani a fost permanent lucid, a povestit ce s-a întâmplat în noaptea pe care care nu o vom putea uita prea uşor, reuşind chiar să scrie câteva rânduri. A plecat în a şaptea zi de la dezastru, fiind prezentat de presă drept victima cu numărul 39. Şocaţi, îndureraţi până-n adâncuri, prietenii vor ca oamenii să ştie că Alex a fost un tânăr minunat, talentat, muncitor, altruist.

După emoţionantul mesaj postat de realizatorul tv Cabral Ibacka cu puţin timp înainte ca Alex să plece, Andreea Pătraşcu, soţia lui Cabral, bună prietenă şi apropiată colaboratoare a talentatului fotograf,  a conturat un răvăşitor portret al celui care de şase ani de muncise fără o zi de concediu şi care nu concepea să trăiască fără aparatul foto. Redăm mai jos, integral, emoţionante rânduri postate pe andreeapatrascu.ro.

 

 

În memoriam Alex Chelba #colectiv

În ultimele 13 zile am tot aşteptat să mă trezesc din coşmar.

Să aud acel ”bună dimineaţă” care să reseteze lumea la parametri dinaintea masacrului de la #Colectiv.

Am ales să nu postez nimic pe blog în tot acest răstimp… de frică că lucrurile odată scrise rămân definitive, de groază că aş putea invocă o realitate pe care nimeni nu şi-o doreşte.

Totodată, am ales tăcerea pentru că aşa am înţeles eu să trăiesc acest doliu naţional… pe muteşte.

Am citit mult zilele acestea – în speranţa că asimilând informaţie aş putea face ceva palpabil pentru supravieţuitori – însă hoasul instalat creează mai degrabă monştri.

Iar dezinformarea de care atâta m-am ferit – fie ea voită sau accidentală – dar de care avem parte din plin, întăreşte sentimentul de neputinţă…

Tocmai de aceea n-o să-ţi vorbesc aici nici despre sistemul politic, nici despre teoria conspiraţiei ori ţapi ispăşitori. Pentru a nu amestecă discuţiile şi pentru a nu îngroşa rândurile celor care îşi dau cu presupusul şi dezinformează.

Cu toate că amărăciunea pe care o simt cu fiecare celulă mă face să urlu şi să arăt cu degetul.

Mi-am petrecut zilele pe holurile spitalelor, în aşteptarea veştilor bune care să aibă sens.

Înţelegând, mai bine că niciodată, că fiecare secundă contează.

Însă la Terapie Intensivă lucrurile sunt cu mult mai sumbre decât le-ar putea înfăţişa vreodată ştirile, iar moartea li se arată acum zeflemitoare unor tineri aleşi întâmplător, unor tineri că oricare alţii.

Asta în timp ce acel întemeiat ”ar fi putut fi oricare dintre noi” se înghesuie deja pe buzele celor raţionali, căpătând proporţii colosale prin propriu-mi filtru.

Pentru că Alex chiar a fost unul dintre noi.

Că să te convingi, te invit la o căutare rapidă după numele sau printre filele blog-ului aici de faţă.

Pentru că Alex Chelba a fost artistul care a semnat cel puţin jumătate din conţinutul foto şi video al andreeapatrascu.ro.

Iar andreeapatrascu.ro nu va mai fi niciodată la fel fără el.

Da, toţi #SuntemColectiv şi niciunul dintre noi nu va uită vreodată blestemată zi de 30 Octombrie 2015.

Însă doar cei care au fost acolo duc cu adevărat – fără niciun preaviz – crucea acestei pietre de hotar.

Alex filma concertul celor de la ”Goodbye to Gravity” atunci când s-a dezlănţuit nenorocirea.

Cu doar câteva secunde înainte îl vei zări în spatele sălii, pe centru, meşterind la camera lui.

Şi cu toate că am refuzat să mă duc să-l plâng pe canapeaua vreunui platou TV – pentru că ştiu că nu şi-ar fi dorit asta – am să-ţi prezint aici povestea lui, într-un spaţiu care i-a fost atât de familiar.

Mi-am făcut curaj să scriu abia astăzi, fiindcă nu mi-am propus nicio secundă să caut gloria cu povestea lui tristă.

Aş fi aşternut-o pe hârtie încă din prima zi, dacă lucrurile ar fi stat altfel.

Însă o fac acum – la momentul în care realizez că nu-mi rămân prea multe de făcut pentru Alex – fiindcă n-aş putea merge mai departe fără să-ţi dezvălui cine a fost el.

Cu atât mai mult cu cât spaţiul acesta virtual i-a aparţinut, cumva, şi lui.

Aşadar, în cele ce urmează, am să-ţi prezint desfăşurarea acţiunii, văzută exclusiv prin prisma prietenului meu drag… care nu mai este.

Sâmbătă trecută am sărit din pat că arsă (ironică figura de stil, nu-i aşa?) atunci când am aflat că prietenul meu fusese şi el la locul tragediei.

Scrisese singur pe Facebook că este internat la Sfântul Pantelimon, dar că este OK.

Cu arsuri de gradul 2 şi 3 de la umăr şi până la unghiile-i coapte, cu carnea-i curgând de pe oase, cu bandaje groase zemuind de atâta limfa şi sânge… prietenul meu nu s-a dezis.

Ambiţios până în măduva oaselor – aşa cum l-am cunoscut cu toţii – şi-a păcălit prin perseverenţă touch screen-ul propriului telefon… din dorinţa de a-şi linişti toţi cunoscuţii.

L-am sunat şi m-a chemat la spital să-l văd.

Pesemne puneam prea multe întrebări pentru a-mi putea răspunde prin telefon.

În câteva minute am fost la spital, tremurând de frică întâlnirii.

L-am găsit mai bandajat decât îmi imaginasem şi preţ de câteva secunde – de panică – mi s-a tăiat respiraţia.

Dar chiar şi aşa bandajat, Alex era perfect lucid şi coerent, respiră singur.

Aşa că am încercat din răsputeri să nu-mi arăt nicio secundă îngrijorarea.

Cu atât mai mult cu cât el însuşi rămăsese la fel de pozitiv cum îl ştiam. Şi deloc văicăreţ.

Ba chiar reuşea să se consoleze cu gândul că el suportă mai uşor decât alţii arsurile prin prisma faptului că are deja câteva tatuaje şi – deci – e obişnuit cu senzaţia de arsură uşoară.

Era sedat până în măduva oaselor, însă adrenalină nu-l lasă să adoarmă.

Aşa a ajuns să-mi povestească cum a fost pentru el în iadul de la Colectiv… secundă cu secundă.

Mi-a confirmat că în doar jumătate de minut întreg tavanul ardea cu vălvătăi.

Zicea că a pornit degrabă înspre ieşire, însă odată ajuns la 1 metru jumătate de uşa, sleit de puteri fiind (din pricina intoxicaţiei, aşa cum aveam să aflu ulterior), s-a aruncat la pământ pentru a nu se lasă cuprins de flăcări.

Şi mai zicea că a avut noroc că un dulap de lemn a căzut peste el, ţinându-i drept scut în faţă flăcărilor.

Atunci a început să respire prin tricou… un aer mult prea înecăcios.

Simţea deja cum îl călcau oamenii în picioare, iar asta l-a motivat să se târască până în cadrul uşii.

S-a târât cu tot cu nepreţuitul lui aparat foto fără de care nu concepea să trăiască… cu ultimele lui puteri.

Acolo, la uşa, două sau poate mai multe mâini curajoase l-au tras afară.

Insistă pe faptul că nu şi-a pierdut nicio secundă cunoştinţă şi se îmbărbăta la ideea că el este bine atâta timp cât a ajuns pe picioarele lui la ambulanţă.

Mai apoi, a intrat – tot pe picioare – în spital… acolo unde le spunea tuturor să-i preia mai întâi pe cei mai grav răniţi decât el.

Avea arsuri de gradul 2 şi 3 pe 30% din suprafaţă corpului.

Fusese copt la aproximativ 1000 de grade Celsius, însă hainele îi rămăseseră aproape intacte… fiindcă nu arsese la foc direct.

Era carne vie pe mâini, pe urechi, pe ceafă şi pe cap, dar şi pe jumătatea superioară a spatelui.

Însă chiar şi aşa… era un supravieţuitor şi zâmbea încrezător la gândul zilei de mâine.

Repetă obsesiv că el este bine, că a fost printre cei norocoşi.

Alex era un tânăr care nu irosea nicio secundă, pentru că el avea un scop precis în viaţă. Fotografia era menirea lui, pe care şi-o făcea al naibii de bine.

Un tânăr cu multe planuri de viitor şi încă multe obiective de bifat… un tânăr de 33 ani care învaţă continuu.

Şi n-am să întru acum în detalii medicale, însă îţi spun că în zilele care au urmat – sub privirile noastre disperate şi neputincioase – starea lui a evoluat imprevizibil.

În aşa fel încât nici chiar emoţiile resimţite pe holurile spitalului – atât de diferite de la o ora la altă – nu ar putea fi descrise în cuvinte.

D-apoi durerile şi complicaţiile suferite de el.

Din păcate în câteva zile au început problemele grave la plămâni.

Punând cap la cap detalii şi ascultând şi alte poveşti de la locul faptei, am realizat cu groază că Alex al nostru a ieşit afară mult mai târziu decât îşi aducea el aminte.

Pesemne îşi pierduse cunoştinţă înăuntru, căzut fiind la podea.

Motiv pentru care poate 15 sau 20 minute petrecute înăuntru şi le amintea că fiind doar câteva secunde.

Însă plămânii lui intoxicaţi prevesteau nenorocirea, la fel şi arsurile interioare.

Rudimentar spus, fazelor arsurilor exterioare ale lui Alex li s-au suprapus fazele inflamaţiei de cai aeriene şi fazele sindromului ARDS.

Iar după 7 zile, lupta s-a dovedit mult prea crâncenă pentru organismul lui slăbit, care n-a mai putut duce tot chinul…

Alex a luptat până în ultima secundă, însă s-a stins din viaţă la 7 zile de la incendiu, lăsând în urmă numai durere, frustrări şi întrebări.

Acum… visurile lui s-au risipit în van, fără nicio logică.

Astăzi au rămas prea puţine lucruri pe care să le putem face pentru Alex, cel mai muncitor şi mai loial om pe care l-am cunoscut.

Cel mai plin de viaţă şi cel mai optimist.

Cel care se sacrifică astăzi pentru a-i fi mai bine mâine. Un mâine care n-a mai venit.

Cel care nu-şi mai luase concediu de 6 ani.

Cel pe care prea mulţi şi-l vor aduce aminte că fiind numărul 39 dintr-o numărătoare nenorocită care pare să nu se mai oprescă.

Am putea cel mult să-l plângem ori să-i cinstim amintirea.

Cu atât mai mult cu cât moştenirea lăsată pe lumea acesta se traduce prin mii de imagini superbe surprinse pe pelicula, imagini care vorbesc de la sine despre Alex Chelba omul şi Alex Chelba artistul.

Ultima oară când l-am văzut conştient era deja intubat şi ventilat mecanic (duminică trecută), aşa că am vorbit doar eu, în timp ce el răspundea prin semne.

I-am spus atunci – fără să bănuiesc că va fi ultima oară când vorbim – că suntem deja câteva zeci de prieteni şi rude alături de el.

L-am rugat să nu se sperie dacă se trezeşte şi este singur şi i-am garantat că noi suntem în permanentă pe hol, dar că nu putem să intrăm în salon atât de des pe cât ne-am dori… tocmai pentru că este internat la Terapie Intensivă, iar politicile de vizitare sunt restrictive.

Mi-a răspuns cu un Like, strângând cu greu pumnul sângerând şi ridicând degetul mare… în semn că a înţeles.

Cu toate acestea… noi, cei rămaşi, suntem aceia care nu mai putem să înţelegem mare lucru din ce ni se întâmplă acum.

Odihneşte-te în pace, prieten drag!

Publicat in categoriile: Actualitate
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News
Accesează: