În egală măsură, Laburiștii, care urmau să piardă după exit poll-uri 70 de mandate, au pierdut “doar” 48, suficient cât să-l scoată definitiv pe Jeremy Corbyn din prim planul partidului la proximele alegeri. O situație care aduce, după David Cameron, premierul conservator care a riscat maximum organizând referendumul pentru Brexit și a pierdut, pe ambii protagoniști, Boris Johnson și Jeremy Corbyn, în egală măsură, ca responsabili ai ieșirii Marii Britanii din UE care se anunță în curând.

 

Reamintim că variantele erau câteva: o victorie copleșitoare a Conservatorilor aduce, în mod obligatoriu, un Brexit cu Acordul Johnson dar și partea bună, claritate, angajamente ferme potrivit acordului negociat cu UE și un sfârșit de drum al apartenenței Marii Britanii la UE. Un viitor acord al relațiilor Regatului cu Uniunea Europeană poate fi adoptat până la 31 decembrie 2020, cu posibilitatea unei prelungiri a termenului de încă 2 ani și costurile aferente pentru noul buget pe 7 ani al Uniunii.

 

Varianta unei victorii laburiste, directe sau în coaliție cu pro-europenii liberal-democrați și naționaliștii scoțieni ar fi adus după sine, automat, o renegociere cu varianta rămânerii Marii Britanii în uniunea vamală sau chiar piața comună, și un referendum final între noul Acord Corbyn și opțiunea rămânerii în UE. O victorie conservatoare la limită, cu marjă mică, punea în dezbatere impactul raportului serviciilor secrete despre ingerința Rusiei în Brexit în favoarea lui Boris Johnson și Nigel Farage, raport blocat la publicare dar care va apărea în curând acum, după alegeri, cu consecința posibilei obligații a unui referendum final al Acordului lui Boris Johnson alături de rămânerea în UE.

 

Ultimele opțiuni au fost ratate și din cauza personalității lui Jeremy Corbyn și al abordărilor sale din trecut, mult prea socialist pentru societatea britanică, cu abordări ce includea naționalizări ale unor domenii economice, motiv pentru care ajungerea sa la conducerea unui guvern a fost respinsă în sine în alegerile generale. Cu un al președinte de partid, Laburiștii ar fi câștigat alegerile, probabil chiar ar fi avut majoritate în precedentul Parlament. De aceea Jeremy Corbyn poate fi considerat, în egală măsură cu victoriosul Boris Johnson, responsabil de Brexit.

 

Rezultatele la vot sunt foarte clare. Brexit Party al lui Nigel Farage s-a autosacrificat pentru scorul conservatorilor, evitând să mai împartă voturile, în timp ce fostul partid UKIP al hard Brexiter-ului a devenit de-a dreptul insignificant în politica britanică. Acest fapt a adus avantajul incredibil conservatorilor, care au punctat în planul susținerii publice cu 11% deasupra laburiștilor. Totuși, la nivelul votului public, rămâne o situație a societății britanice profund scindate și fără o dominantă pro-Brexit, din contra, cu o ușoară majoritate pentru rămânerea în UE care va juca un rol major în protestele viitoare din stradă. Le vedem deja.

 

La capitolul consecințelor, toate prognozele se adeveresc azi: societatea britanică e scindată, cu tineretul și locuitorii Scoției, Irlandei de Nord și Londrei pro-UE. În cazul Scoției, ruptura și forcingul pentru un nou referendum pentru independență este deja lansat de câștigătorii scrutinului în Scoția, naționaliști scoțieni. Aici vor avea loc lungi lupte în justiție care ar putea aduce un nou acord pentru referendumul scoțian și chiar ruptura Scoției de Marea Britanie, cu eventuala revenire în UE. Dar drumul este lung și incert.

 

Nu la fel de simplă e situația și în Irlanda de Nord, acolo unde acordul lui Boris Johnson nu avantajează nici loialiștii din DUP, nici pe naționaliștii din Sinn Fein. Până la urmă, formula negociată de acordul Johnson e atât de complexă și cvasiinaplicabilă încât duce la constituirea pieței comune a insulei, în Republica Irlanda și Irlanda de Nord, și o ruptură între Belfast și insula britanică. O formula care, în timp, ar putea consemna ruptura de facto a Irlandei de Nord e Regat, care va fi urmată și de cea de jure. Aceasta e marea înfrângere a britanicilor dată de marea victorie a lui Boris Johnson.

 

Tot la capitolul consecințe, urmează consecințe importante și pentru UE. Dacă la capitolul costurilor economice Marea Britanie va fi cea care va prelua majoritatea costurilor Brexitului, cu Uniunea Europeană asumând o parte mai redusă, dar existentă și cu suficient impact, a acestora, consecințele cele mai importante sunt cele politice și structurale în UE, dincolo de pierderea celui de-al doilea contributor la bugetul comunitar și a doua economie a UE. Astfel, la nivel politic, ieșirea Marii Britanii din UE antrenează o resurgență a excepționalismului francez în domeniul apărării și securității europene – care se manifestă deja – pe fondul faptului că Parisul e singurul reprezentant ca membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU și singura capitală din UE după Brexit deținătoare a descurajării nucleare.

 

Apoi la nivelul greutății specifice și a dimensiunii voturilor în formatele cu dublă majoritate, Franța și Germania nu mai pot fi echilibrate decât de următoarele 13 state ca mărime în ordine, adică practice niciodată. UE poate glisa spre o afacere franco-germană, care nu mai e echilibrată de către Marea Britanie, care se alia alternativ cu fiecare din cei doi mari, o situație ce dăunează profund multilateralismului european, aducând elementele politicii de mare putere înapoi în Europa. Dacă mai adăugăm faptul că eventualele divergențe franco-germane pot antrena polarizarea statelor membre UE în spatele celor două state, în formule coezive ce dobândesc perenitate și chiar instituționalizate în viitor, acest proces antrenează scindarea UE în două cluburi. Iar scindarea se adaugă celor deja cunoscute între Est și Vest, Nord și Sud. Vești deloc bune pentru viitorul UE!

 

Fără să dramatizăm, pe dimensiunea apărării europene, subiectul va fi definitiv închis, în timp, prin absența capabilităților necesare unei asemenea perspective. Nu trebuie uitat că, încă din 2017, 83% din bugetul apărării UE era plătit de state din afara Uniunii – în ordine SUA, Canada, Norvegia, Turcia, la care adăugăm în viitor Marea Britanie, al doilea investitor în materie. Apoi în privința preocupărilor și interesului pentru Estul Europei, a apărării împotriva agresiunilor Rusiei și a percepției amenințărilor din Est, Marea Britanie va lipsi teribil statelor din centrul și estul Europei care sunt și vor rămâne legate major de Washington și Londra infinit mai mult decât de Berlin și Paris pe aceste dimensiuni.

 

NATO revine și mai în prim plan ca principal actor responsabil al apărării colective, al temelor legate de apărare și securitatea Europei, ceea ce trimite în irelevanță sau oricum marginalizează orice idee de apărare europeană, care moare cu Brexitul. Până la investițiile majore în cercetare și dezvoltarea de capabilități militare, până la investițiile statelor europene în propria lor apărare, nu poate fi vorba despre o asemenea perspectivă iar ruptura în privința rolurilor SUA și Marii Britanii în Europa se va accentua.

 

Peste toate, aducerea Germaniei în postura de a investi 2% din PIB-ul său în apărare ar putea crea probleme majore de debalansare a raportului de forțe miitar în Europa, cu reacții egale din partea Franței și a Poloniei. E adevărat că abordările creative privind dublarea refacerii capabilităților militare tradiționale ale Germaniei de investițiile în cyber defense, artificial intelligence și noile tehnologii, alături de finanțări ale trupelor și dotărilor altor state central și est europene cu bani germani, la dispoziția operațiunilor europene, ar putea compensa această debalansare. Dar va rămâne o problemă ce trebuie decontată și la nivelul publicului german, și el în deplină schimbare spre populism și extreme ca și cel francez.

Te-ar putea interesa și: