Aia e toată treaba!

Aia e toată treaba!

De ce trag clopotele, domnule? De frânghie monșer! Măcar atâta lucru știm și noi, ăștia de trăim în țara lui „lasă-i să moară proști”.

Ideea e că timpul a trecut, vremurile s-au schimbat și evoluția ne-a împins printr-o echilibristică de-a dreptul lăudabilă într-o modernitate atipică specificului românesc.

Și știți de ce? Pentru că noi tragem clopotul tot de sfoară. Poate l-or trage și alții. Poate au și alții sforarii lor. Însă al nostru trage mai tare, chiar de nu-i necesar. Contează  cine stă la capătul sforii și cine dă dispoziții să fie trasă. Aia e toată treaba!

Teoria de mai sus mi-a dezvăluit-o cu aer savant un cetățean mucalit în timp ce împărțeam același tramvai de la un cap la altul. Eu stăteam liniștită pe scaun, cu telefonul sub ochi, citind un material despre desființarea Secției speciale pentru investigarea infracțiunilor din justiție. Cumva am simțit că sunt însoțită în demersul meu, dar cum trăim într-o țară liberă mi-am zis că nu pot revendica rolul de singur cititor ce se vrea informat în materie.

Ne puteți urmări și pe Google News

După două stații omul se apleacă spre mine și îmi zice ușor conspirativ, combinat cu un zâmbet complice că e degeaba. Că o vor desființa. Că să rețin bine ce îmi spune unu’ cu mirosul bine dezvoltat, autodeclarat șulfă bătrână și deținător al adevărului măsurat atât la marginea trotuarului, cât și în aerul rarefiat al înălțimilor. Și când a zis de înălțimi mi-a făcut cu ochiul obligându-mă cumva să-i devin partener în dezvăluiri, însă numai pe partea de concluzii. Și avea așa o față de părea că deține adevărul absolut.

Mă înarmez cu zâmbetul cel mai senin, îl privesc fix în ochi și îl întreb în cel mai simplist mod cu putință: De ce?

Și atunci s-au deschis cerurile. Parcă întreg corul de tenori ai Parchetului General și de soprane ale magistraturii au început a interpreta pe multe voci o arie a bucuriei nedisimulate. Dangăte joase alternând cu octave de 8 se repezeau spre mine cu o forță de convingere nebună.

Mi-am revenit cu greu din asalt, constatând că posibilitatea de riposta nu exista și că orice argument al meu este sortit eșecului din fașă. Omul ăla cu zâmbet larg, cu niște ochi albaștri precum cerul și cu un discurs juridic  impecabil m-a aruncat preț de câteva secunde în atmosfera unei săli de judecată.

Te-am prins monșer, gândeam încercând să țin pasul cu logica îmbulzelii de motive culese din aerul rarefiat pe care domnia sa îl respira corespunzător și extrem de confortabil. În traducere liberă omul ura visceral Secția Specială. În tramvai. În viața lui și probabil chiar în spațiul cosmic.

Nici vorba despre garanții de independență, nici vorba despre presiuni, cu atât mai puțin despre legalitate sau politizare. De ce-ul meu rămas suspendat m-a tras de mânecă determinându-mă să întreb încă odată, tot cu seninătate, același de ce trebuie să dispară Secția.

Si acum țineți-vă bine.

Pentru că de aici începe teoria clopotului tras de sfoară. Cerurile s-au deschis din nou în bulă, însoțite de un madrigal de metafore cu menirea exactă de a educa miticul veșnic prost și lipsit de substanță, dar docil și cu naturelul simțitor.

De ce trag clopotele, domnule? a întrebat omul încărcat de importanța unei viitoare axiomatice revelații. De frânghie, monșer, i-am replicat scurt cu un rânjet răuvoitor deja. Și știu, important este cine stă la capătul sforii și esențial cine dă dispoziții.

Și am aflat din acest dialog absurd că dispozițiile vin de sus, mai sus decât susul nostru, că ai noștri trag de sfoara numai când acestea vin, pentru că treaba asta se numește globalizare și că e de foarte bine, dar noi pământenii nu putem vedea linia orizontului, deoarece ni se pare departe ce este atât de aproape. Și că la final clopotul o să bată pe bune pentru cei care nu înțeleg!

Ascultând-l, nu numai tramvaiul îmi fugea de sub picioare, ci și planeta părea că-și schimba mişcarea de rotație și-o taie în sens invers, scăpând de benefica gravitație ce ne ține cu picioarele în țărână, pentru a pica magistral în cap.

Să fie de sufletul lui Mitică, mi-a șoptit la plecare cu ochii sclipind ciudat de satisfacție. Procuror Xulescu de la Parchetul General. Să nu uitați niciodată. Clopotele noastre trag mai tare pentru că ține sfoara. Aia e toată treaba!!!