Cum l-a învins „Magda Ciumac“ pe „Obama“? Prin capacitatea lui Dan Diaconescu de a specula dorinţele publicului şi de a construi mereu o aşteptare.
În societatea spectacolului, important nu e să găseşti răspunsuri, ci cât mai multe posibilităţ i de amânare a deznodă- mântului, prin diluarea căutării.
Fără să recunoască, mulţi moderatori îl invidiază pe DD pentru audienţă, dar mai ales pentru - din păcate, acesta e cuvântul - talentul său. Şi când are în studio un om cu patru clase, DD nu încearcă să-l domine. Se extrage discret din prim-plan, îşi asumă rolul ridicătorului de mingi, care ia în serios orice aberaţie, valorizându-şi invitatul. Prin contrast, majoritatea moderatorilor încearcă să strălucească pe ecran, să-şi „îngroape“ invitaţii prin iscusite argumentaţii.
Niciun subiect nu este prezentat la dorinţa OTV sau a lui DD, ci „a telespectatorilor noştri“. „Analiştii“ lui Diaconescu - de la „nea Petrică“ la ziaristul-anchetator cu privire fixă şi care nu clipeşte niciodată, de la Costin Mărculescu la bondocul cu voce subţiratică - nu sunt altceva decât întruchiparea visului oricărui mediocru autentic din faţa televizorului de a se pricepe la orice: muzică, fizică nucleară, criminalistică, politică bursieră. De câte ori e nevoie de verdictul unui profesionist într-o chestiune care ţine de un domeniu strict, cum ar fi cel legislativ, un telespectator „care se pricepe“ e îndemnat să sune pentru „a lămuri“ problema. Iar când pe ecran scrie „vecin cu fratele victimei“, vocea de la telefon capătă deja o suficientă credibilitate pentru ca mărturia să-i fie luată în calcul.
Calitatea de „personaj OTV“ poate fi dobândită de oricine, cu condiţia necesară de a intra în direct, deci de a participa la joc. Moartea unei colaboratoare adolescente, speculată în mod cinic de post, i-a transformat pe părinţii decedatei în personaje şi nu a trecut mult până la apariţia, prin telefon, a „celui mai îndrăgostit om din România“ de mama fetei.
Cel mai mare atu al lui Diaconescu e că nici măcar nu trebuie să investească. Dacă OTV ar depăşi stadiul de „televiziune de apartament“, racordul cu publicul său ar dispărea: telespectatorii s-ar simţi îndepărtaţi de acel progres pe care nu l-ar resimţi şi-n viaţa lor. Indiferent de numărul de vile sau de automobile Bentley ale fondatoruluiprezentator, studioul trebuie să respire modestie, lipsa oricăror aspiraţii, o monotonie trepidantă împărţită pe episoade de-a lungul anilor. Adică exact viaţa de telespectator OTV, pe care să nici nu ştii c-o pierzi.