Lui Gica ideea i-a venit prin 1990, in timp ce uda florile de pe balcon.
Privind absent peste muscate, ochii i-au cazut pe Dacia lui parcata in spatele blocului. Daca o banala scalda l-a facut pe Arhimede sa descopere legea ce-i poarta numele, daca un mar l-a ajutat pe Newton sa ne explice de ce cadem in jos, lui Gica i-a fost de-ajuns sa priveasca peticul de pamant de sub masina ca sa schimbe pentru totdeauna fata lumii in care traim.
Gandurile i-au intrat caraind in viteza-ntai - avea o mica problema la placa de presiune - si au demarat incet, printr-o constatare. „De 20 de ani, Dacia mea sta acolo”. Elanul filosofic primordial fiind luat, a bagat intr-a doua, punandu-si o intrebare. „Al cui o fi locul ala?”. Deja Gica gonea pe autostrada ideilor.
A lasat stropitoarea - tentatie pe care o simte orice filosof, sa abandoneze munca fizica in favoarea contemplatiei - si s-a concentrat. „Fiecare loc trebuie sa fie al cuiva. S-o luam prin eliminare! Daca ar fi al altuia, atunci masina lui ar sta acolo. Deci e locul meu”.
Avand revelatia primei forme de proprietate de dupa Revolutie - inaintea cuponului si a retrocedarilor -, Gica a inteles ca trebuie sa-si marcheze teritoriul. Asa a aparut primul stalpisor de parcare din Bucuresti. Apoi au rasarit alte zeci de mii, in forma de „T” sau de „I”, asigurate cu lacat sau cu sarma, pentru latifundiarul de la bloc.
Meschinul piron de asfalt ar fi ramas insa o inventie relativ neimportanta, daca n-ar fi avut capacitatea de a face rau altuia. Cum nu se vede in oglinzile retrovizoare, iti poate zdreli masina cand dai cu spatele. Noaptea, daca nu esti atent, chiar tibiile. Si al lui Gica a facut ceva victime.
Stapanului i-a parut un pic rau, dar s-a imbarbatat cu ideea ca asa se invata respectul pentru proprietatea privata. Astazi, Gica nu mai are masina, dar si-a pastrat micul conac de unu pe trei. Nimeni nu l-a reclamat. Tot stand si admirand de la geam T-ul care infrunta falnic vremurile, Gica se gandeste acum daca mai are rost sa-si cumpere loc de veci.