Dinamo l-a repatriat, în urmă cu trei zile, pe fundaşul Gabriel Tamaş, de la Auxerre, gruparea de lângă Spitalul de Urgenţă continuându-şi astfel politica de ajutorare a fotbaliştilor care au ratat adaptarea Occidentului.
Simpaticul fundaş al naţionalei României face parte dintr-o listă cu nume grele, care îl are în frunte pe portarul Bogdan Lobonţ, cel care a adunat în cei şase ani petrecuţi în fotbalul adevărat doar 66 de partide, adică tot atâtea câte bifează spaniolul Manuel Almunia, de exemplu, în poarta tunarilor de la Arsenal Londra într-un singur sezon. Ianis Zicu, Florin Bratu, Emilian Dolha şi Marius Niculae sunt alţi patru jucători care au preferat să revină în mult-hulita chiar de ei Ligă a lui Mitică decât să se bată pentru un post de titular la o echipă respectată din fotbalul vest-european.
Dinamo a fost, de-a lungul ultimilor ani, „mama răniţilor“ pentru cei care lumea occidentală e mult prea riguroasă, prea corectă şi prea puţin dispusă la compromisuri. La doar 24 de ani, Gabriel Tamaş a străbătut deja Europa de la un capăt la celălalt. Braşov - Bucureşti - Istanbul - Moscova - Bucureşti - Moscova - Vigo - Auxerre - Bucureşti, acesta a fost până acum itinerariul lui Tamaş, aflat la al treilea transfer la Dinamo. Generaţia de aur a fotbalului românesc a avut şi ea neadaptaţii săi. Mult mai puţini însă. Gică Popescu a adunat peste 350 de meciuri în cei 12 ani petrecuţi „afară“, Dan Petrescu peste 300 de partide în 11 sezoane, iar Dorinel Munteanu tot atâtea în doar zece ani. Deprinşi cu jumătăţile de măsură încă din fragedă pruncie, fotbaliştii români ai actualei generaţii fac faţă cu greu competiţiei de la cluburile occidentale. Dau vina pe limbă, pe fusul orar, pe încălzirea globală, inventează teorii ale conspiraţiei şi îşi înjură antrenorii pe care îi acuză că le pun frână carierei. Uită însă că în fotbal, mai mult decât în alte domenii, contează enorm cei şapte ani de-acasă. Mai ales că „afară“ reprezinţi România.