Un personaj uman, liber şi controversat. "În raport cu el nimeni nu rămâne neutru", spunea odată Vladimir Tismăneanu. Iar legendarul preot polonez Jozef Tischner nota incorect religios: "Michnik e de neînţeles. Naiba ştie cine e Michnik". "Evenimentul Zilei" l-a provocat pe acest erou neconvenţional la un dialog despre presă, intelectuali, dezamăgiri şi toleranţă. La final, într-un Bucureşti cald şi crepuscular, a rămas această concluzie imperfectă şi importantă: “De ce l-a creat Dumnezeu pe Michnik? Pentru ca deşteptul să se mai deştepte oleacă, iar prostul să se prostească şi mai rău”
Cu sprijinul Institutului Polonez din Bucureşti, Adam Michnik şi-a lansat sâmbătă după-amiază, la ”Bookfest”, volumul de eseuri “Mărturisirile unui disident convertit”, publicat de Polirom, în excelenta traducere a Sabrei Daici. A fost finalul unui adevărat tur de forţă, intelectualul polonez încheind un turneu care a mai inclus Ucraina şi Republica Moldova. În România, înainte de Bucureşti, Adam Michnik a poposit la Timişoara şi la Cetate, la conacul lui Mircea Dinescu.
Cu o seară înainte de “Bookfest”, la “New Europe College”, a susţinut o conferinţă în care a slalomat cu o siguranţă intelectuală rară printre toate marile teme ale gândirii contemporane. Michnik a vorbit despre căderea comunismului şi curaj, despre lustraţie şi iertare, despre religie şi antisemitism, despre fanatism şi libertate, despre noile tipuri de democraţie alterată, ca “putinismul” sau “berlusconismul”. Apoi a acordat un interviu în exclusivitate pentru EVZ, în urma căruia am ajuns la aceeaşi concluzie cu Vladimir Tismăneanu, care îşi descria aşa bunul prieten: ”În raport cu el, nimeni nu rămâne neutru”.
“Amnistie – da, amnezie – nu!”
EVZ: “Mi-e teamă că fiul meu mă va întreba peste ani de ce i-am apărat pe comunişti după 1989 şi nu voi şti ce să-i spun”. Sunt cuvintele dumnevoastră dintr-un eseu inclus în volumul pe care îl lansaţi zilele acestea la Bucureşti. V-a întrebat fiul dumneavoastră? Adam Michnik: Într-adevăr, m-a întrebat deja.
Şi ce i-aţi răspuns? I-am spus că democraţia este pentru toţi. Şi dacă am considera că există persoane care pot fi excluse din democraţie atunci am fi la fel ca ei, comuniştii.
Folosiţi foarte des cuvântul “mărturie”. Cât de important este să ne amintim? Şi facem aici referire la cazul românesc: noi nu prea ştim ce anume ar trebui să ne amintim. Spuneaţi odată că în estul Europei trecutul e întotdeauna mai greu de prezis decât viitorul. E adevărat. Aici e mai simplu să stabilim viitorul decât trecutul. Dacă e vorba de comunişti eu am următoarea filosofie: amnistie-da, amnezie-nu! Sigur, sunt conştient de faptul că într-un fel privesc istoria comunistă cei care au fost în închisoare şi altfel cei care au fost în Partidul Comunist. Realitatea de atunci a fost diferită pentru fiecare în parte. De aceea, nimeni nu se poate declara proprietarul istoriei care, prin natura sa, este poliformă. Dacă şapte persoane privesc acelaşi eveniment, atunci cu siguranţă vom avea şapte interpretări diferite.
“Războiul s-a terminat. Eroii au obosit”, scriaţi. Sunt tinerii născuţi în libertate interesaţi să-i asculte pe eroi? Cred că ar trebui mai degrabă întrebaţi tinerii. Sunt într-o relaţie apropiată cu tinerii, dar n-aş putea să fiu obiectiv oferindu-vă un răspuns. Dacă aş zice ceva, aş fi catalogat ca fals sau megaloman.
“Nu cred în gene. Hitler credea”
Toleranţa, una dintre dimensiunile esenţiale ale filosofiei dumneavoastră, stă mai degrabă prost în peisajul european actual. Exemple sunt destule: rromii în Ungaria, românii în Italia, polonezii în Irlanda şi Franta. Aş spune că dacă într-un loc nu există toleranţă, asta nu înseamnă că ea nu rămâne o valoare. Toleranţa trebuie începută de la propria persoană. Dacă există cineva intolerant, nu trebuie să fiu şi eu la fel. Sigur, acesta este răspunsul filosofic. Dar mai există unul, istoric. E evident că, dacă într-un moment de criză, în Irlanda sau Marea Britanie vin 100.000 de muncitori străini dispuşi să muncească pe mai puţini bani, atunci se va ajunge la un conflict cu lucrătorii autohtoni. E un fenomen normal. Dacă la Bucureşti ar veni brusc un milion de moldoveni, ar apărea conflicte. La fel în Polonia, dacă ar veni mii de polonezi din Lituania. Mai e şi problema emigranţilor din ţările arabe. Există diferenţe de cultură, de obiceiuri, conflictele sunt inevitabile.
Credeţi că toleranţa este o chestiune care ţine, la limită, de educaţie? Bineînţeles. Eu nu cred în gene. Hitler credea.
Scriaţi, în 2005, că lumea nu mai crede în “bărbaţi providenţiali”. Mai spuneaţi, în urmă cu ceva vreme, că nu l-aţi fi votat niciodată pe Reagan ca american, dar ca polonez v-a plăcut. Acum, cum îl vedeţi pe Obama? Americanii par să creadă iar într-un bărbat providenţial? Când scriam despre bărbaţi providenţiali, mă refeream la cei de tipul Slobodan Miloşevici, de care ne-am lecuit. Altfel, noi în Europa cred că am avea nevoie de un Obama. Nu mai avem astăzi politicieni cu o asemenea charismă, cu o asemenea imaginaţie.
Mântuitorii şi propria minte
Dar mitul unui salvator nu este în continuare la fel de periculos? Mă întrebaţi acum despre preşedintele actual al României? (râde) Întotdeauna e periculos, desigur. Atunci când crezi că există un mântuitor, încetezi să mai gândeşti cu propria minte. În Polonia a fost problema lui Walesa. Era un personaj charismatic, un obiect de cult.
Şi Havel a fost în Cehia… Havel era altceva, un intelectual, un scriitor. Poate în primele şase luni după 1989 să fi avut priză. Dar Walesa a fost popular vreme de 12 ani!
EXIGENŢE
Intelectualul şi puterea
Ce este un intelectual, domnule Michnik? În opinia mea, un intelectual este cineva care lucrează în sfera valorilor.
În România, intelectualul e asimilat ca lucrând în sfera partizană… Relaţia intelectualilor cu puterea este diferită de la caz la caz. Şi în Polonia intelectualii sunt împărţiţi, au opinii diferite. Astăzi, majoritatea sunt împotriva fraţilor Kaczynski. Şi aceştia însă au susţinătorii lor. Lech Walesa declara într-un interviu pentru “Cotidianul”: “Dacă nu am ceea ce îmi place, atunci îmi place ceea ce am”. Adam Michnik în ce poziţie se află? Are ceea ce îi place sau îi place ceea ce are? Acesta este un vechi gând evreiesc. Walesa este foarte bun la asemenea aforisme. L-am întrebat o dată dacă şi crede în ele. Pe vremuri, a mai spus că trebuie să intrăm în UE pentru că nu avem altă ieşire. Nu vreau însă să-i fac eu aici psihanaliza. Eu nu sunt mulţumit de democraţia din ţara mea, nu sunt mulţumit de democraţia asta, cu siguranţă nu este ceea ce am visat. Dar nu-mi închipui că ar putea exista o situaţie în care să fiu mulţumit pe termen lung.
Măcar pe unul scurt? (râde) Da. Am fost foarte mulţumit când au fost alegeri şi Kaczynski a pierdut. Am avut o seară foarte bună când s-au anunţat rezultatele.
Cu ce rămâneţi în urma acestui turneu prin Ucraina, Moldova şi România? Care este gândul cu care plecaţi acasă? Am învăţat că nu există nicio formulă simplă care să fie potrivită pentru ţările prin care am trecut. Trebuie totul observat, de la început, în contextul local. Fiecare ţară are propria ei situaţie care nu poate fi descrisă cu ajutorul unor categorii construite în altă parte. PÂNĂ LA MOARTE
“Sunt un grafoman înnăscut, trebuie să scriu”
Cade comunismul în Republica Moldova? Dar acolo nu există comunism!
Dictatură? Nu. Acolo e un sistem aparte, un postcomunism cu o democraţie de faţadă. Un fel de “putinism”. Dictatură a fost regimul Ceauşescu. Ce se întâmplă în Moldova nu seamănă a dictatură. Acolo e o situaţie complicată în care un general KGB, l-am numit pe Voronin, este votat de peste jumătate din populaţie.
Bun, nu este comunism în Moldova. Dar revoluţie a fost? Nu cred. Sigur, nu sunt un specialist în Republica Moldova, dar în baza observaţiilor proprii aş fi înclinat spre ipoteza că ar fi fost o provocare.
Din partea cui? E greu de spus şi mi-ar trebui dovezi pe care nu le am. Dar cu siguranţă a fost o provocare din partea celor care au vrut să arate că Moldova este o ţară absolut destabilizată.
Când vă veţi opri din scris? Când voi muri. Pentru că sunt un grafoman înnăscut. Eu trebuie să scriu.
E un fel de purificare? E o formă de prezenţă în dezbaterea publică.
DESPRE PRESĂ
“Nu e exclus un viitor în care oamenii să nu mai gândească”
EVZ: Sunteţi un şef de gazetă excepţional din moment ce vă permiteţi să plecaţi o săptămână, iar ziarul să rămână în continuare cel mai bun “de la Elba la Vladivostok”. Adam Michnik: (râde) Cu siguranţă!
Spuneaţi pe vremuri că tocmai cuvântul scris a fost decisiv pentru tranziţia de la comunism la democraţie. Cum se adaptează “Wyborcza Gazeta” la modificările din lumea media, la trecerea către online, unde totul se face în viteză, adesea fără respect pentru cuvântul bine scris? Există posibilitatea unei migraţii spre online, dar amintiţi-vă că şi în momentul în care a apărut radioul s-a resimţit riscul dispariţiei ziarelor. La fel, când a apărut televiziunea, toţi s-au gândit că o să dispară radioul. Cu siguranţă, ziarele vor rămâne, dar probabil vor trece parţial pe internet. Cred că presa online va fi axată pe ştiri, iar presa pe hârtie se va ocupa de analize.
Aveţi blog? Nu, nu am.
Scrieţi la calculator? Nu. Toată viaţa am scris de mână.
Cum vă împăcaţi atunci cu noile generaţii care “cresc” online? Spuneţi că ziarele vor continua să facă analize, interpretări, dar pentru asta va trebui să fie cineva care să le scrie şi să ştie să le scrie. Întrebarea e: “Cine?”. Internetul n-a născut până acum scriitori ca Adam Michnik! Cu siguranţă, interpretările şi analizele vor fi pentru cei interesaţi. Gândindu-ne câţi vor citi presa pe hârtie e ca şi cum am socoti câţi l-au citit pe Kant. N-au fost foarte mulţi, dar au existat oameni interesaţi. Aşa vor exista şi cititori de presă scrisă. Atâta timp cât oamenii gândesc, ei vor dori să cunoască realitatea, să o interpreteze. Nu e exclus însă un viitor în care oamenii să nu mai gândească.
Vedeţi aici marele risc? E un risc pe care îl avem şi îl simţim de aproape 2.000 de ani, nu?
MICHNIK CONTRA MICHNIK
Un rebel împotriva totalitarismului
“Michnik e de neînţeles. Naiba ştie cine e Michnik”, scria preotul polonez Jozef Tischner despre cel care şi-a făcut, de câteva decenii, un obicei din a fi nesupus şi critic la adresa oricărei forme de autoritate excesivă. Adam Michnik este, cel mai simplu spus, o legendă. Născut în 1946, în familia unui evreu comunist, Michnik are parcursul clasic al tânărului de stânga care se trezeşte trăind la mijlocul celei mai odioase minciuni a secolului trecut: comunismul sovietic. În 1968, Michnik participă activ la protestele studenţeşti din Polonia şi este încarcerat pentru prima oară. Până la căderea Cortinei de Fier din 1989 avea să mai fie arestat în alte două ocazii. În închisoare a citit enorm, de la Biblie la Gramsci, şi a scris febril. Tot în închisoare, Michnik a înţeles că toleranţa şi moderaţia sunt valorile cele mai importante.
De ce l-a creat Dumnezeu pe Adam?
Unul dintre sfătuitorii de taină ai “Solidarităţii”, autor influent în cultura paralelă, subterană, vârf de lance în bătălia anticomunistă poloneză sfârşită în 1989 cu prăbuşirea fără vărsare de sânge a totalitarismului de la Varşovia, Adam Michnik conduce astăzi cel mai mare ziar din estul Europei, “Gazeta Wyborcza”.
Adam Michnik este foarte acid şi cu derapajele din democraţia imperfectă răsărită în fostul bloc sovietic: “Am crezut în emanciaparea civică, în libertatea care nu e haos, în democraţia care permite evitarea selecţiei negative a cadrelor, în libertatea culturii care va înflori după desfiinţarea cenzurii. Am fost dezamăgiţi. Am o obţinut o corupţie puternică, ce pune în pericol calitatea ordinii democratice. Cenzura – căluşul culturii – a fost înlocuită de comercialism şi de o cacofonie în care vocea culturii se face auzită tot mai slab”. Michnik a rămas mereu egal cu sine, un nume de reţinut pentru când se va scrie istoria onoarei în lume, un personaj uman, liber şi controversat, tocmai pentru că e prea uman şi prea liber. Jozef Tischner îşi încheie aşa postfaţa la volumul “Mărturisirile unui disident convertit”: “De ce l-a creat Dumnezeu pe Michnik? Pentru ca deşteptul să se mai deştepte oleacă, iar prostul să se prostească şi mai rău”.
CITIŢI ŞI: