Cupola maiestuoasă a unei săli istorice a primăriei din Viena, cu candelabre uriaşe, dar fără opulenţă, a adăpostit, ca în fiecare an, un eveniment care a strâns într-un loc 500 de jurnalişti din întreaga lume.
Început în urmă cu 19 ani, ca o reuniune a presei germane din Austria şi Germania, evenimentul a căpătat an de an tot mai multă amploare. Şi-a păstrat numele de Congres European al Ziarelor, dar s-a extins dincolo de continent. S-a păstrat însă supremația germană. Începând de la rigoare până la regulile lor. Limba oficială este germana, traducerile se fac în engleză și rusă. Pentru că, alături de jurnaliștii germani, rușii sunt o voce, un stil, putere și reguli. Nimeni nu are frisoane din cauza asta, foarte mulți editori celebri caută compania și atenția jurnaliștilor ruși.
Sala era plină de jurnaliști. Unii eleganți și apretați, alții nonconformiști în privința ținutei. Din curtuoazie și pentru onoarea făcută de a ține aici acest eveniment, municipalitatea din Viena dă această sală gratuit. Nu a fost la deschidere nici primarul și nici vreun alt oficial și nici nu s-a pomenit numele lor.
După pauza de prânz, când, de regulă, la astfel de evenimente lumea mai pleacă, sala era parcă mai plină decât dimineața. Primul vorbitor era Adam Michnik. Și el, tot o istorie. A fost anunțat și s-a făcut un moment liniște. Apoi, au început aplauzele. Dacă e să folosim ceva care se potrivește intrării lui, îl putem cita pe Eminescu „..un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port”. În picioare purta o pereche de papuci de gumă, tăiați la spate, de culoare deschisă.
Deși mulți dintre cei din staff purtau încălțăminte lăcuită, Michnik a trecut, cu papucii lui, fără să-i pese. Nici sfidător, nici complexat. A vorbit cu poticneli. Posibil ca și picioarele și vocea să-i fie în suferință. Însă, așa cum a arătat în tot discursul său, suferința lui cea mare este despre teama că lumea, mai ales presa, pierde din libertatea pentru care el a luptat o viață. A mulțumit în limba engleză, apoi a spus că el vorbește în limba lui, în poloneză. A amintit de ziarul pe care îl conduce, Gazeta Wyborcza, despre misiunea tot mai grea a jurnaliștilor din Polonia și despre canibalizarea democrației.
Tinerii nu știu ce a fost comunismul
Adam Michnik s-a adaptat perfect la noile metode de lucru în jurnalism, dar consideră internetul o capcană dacă nu știi să-l folosești. „Internetul este precum un cuțit. Poți tăia cu el pâine, dar poți să și ucizi”, a spus el.
În ceea ce-i privește pe tineri, Michnik crede că „nu putem forța tinerii să facă nimic, ei au experiențe diferite… pentru ei este o poveste”. Și spune că, deși „tinerii nu prea ştiu ce a fost comunismul, trebuie să le amintim sau să îi facem să conştientizeze acest lucru.”
Adam Michnik a rămas mut când a auzit de Iliescu
Redactorul-șef al ziarului creat de opoziția din Polonia a dat de gândit asistenței. A plecat încadrat de doi tineri, ziariști la Gazeta Wyborcza. Ei îl străjuiau cu discreție, așa i-am și găsit seara, târziu, în fața hotelului. Adam Michnik și tinerii lui colegi. Desigur, ne-am oprit la o vorbă. S-a bucurat mult când a auzit că suntem din România. „Voi trebuie să vorbiți franceză, toți românii vorbesc franceză”, ne-a spus el. A fost interesat de situația politică din țara noastră și a întrebat de „băiatul cu librăria” (Gabriel Liiceanu – Humanitas - nota aut.). Când a aflat că Ion Iliescu a fost pus sub acuzare în dosarul Revoluției pentru infracțiuni contra umanității, Michnik a privit dezorientat în gol, a deschis gura să spună ceva, a renunțat și nu a mai zis nimic.
„Libertatea după pușcărie e responsabilitate”
Adam Michnik participă frecvent la evenimente cu și despre jurnaliști. Poate părea obsedat, dar omul care a stat cinci ani în pușcărie în numele libertății a pus mereu și mereu accent pe lupta pentru libertate. Libertatea de a fi liber, libertatea de a spune ce gândești. A amintit de jurnaliști care plătesc cu viața, despre șefi de state care instaurează teroarea.
„Atunci cînd eram în închisoare visam la libertate. Şi vine ziua minunată cînd omul iese în libertate. Totul îi place, cerul fără gratii, păsările, iarba verde, florile, cafenelele, fetele frumoase, e pur şi simplu minunat. La un moment dat însă, omul îşi dă seama că trebuie să mănînce ceva, dar nare bani. În închisoare le-a avut pe toate. Şi-atunci se gîndeşte: fir-ar să fie, în închisoare le-am avut pe toate! Dar aici intervine memoria selectivă. Omul îşi aminteşte că era hră- nit chiar dacă nu fă- cea nimic, avea unde să doarmă, mergea de trei ori pe săptămînă să facă baie, o dată pe lună venea frizerul, dar nu- şi mai aminteşte că era în închisoare. Tuturor le va fi dor de viaţa fără responsabilităţi, dar nimeni nu va dori să se întoarcă la închisoare. În închisoare, pentru mine era responsabil statul, adică şeful închisorii. În libertate eu sînt responsabil pentru propria persoană. În oameni coexistă două nevoi: nevoia de libertate şi nevoia de siguranţă. Închisoarea este o siguranţă degenerată”, scria fostul luptător anticomunist.
Și acum își menține această părere. Și este indignat că unii sunt nostalgici după acele vremuri. „Dorul de comunism în România sau Polonia e ca dorul de Hitler sau Mussolini în Germania sau Italia. E absurd, e împotriva judecăţii sănătoase, e un masochism. Mi se pare că e o anumită expresie a neadaptării la realitatea nouă, care este dificilă. Numesc această situaţie „sindromul deţinutului”, a conchis mâhnit Michnik.
„Lumea libertății nu e doar fragilă, ci și coruptă”
Despre absolutismul moral, pentru care a luptat Michnik și care a reunit în rezistența anticomunistă nu doar muncitori și intelectuali, ci și mișcări dintre cele mai diverse - de la susținătorii tradiției și ai Bisericii Catolice la promotorii liberalismului; de la apărătorii drepturilor omului la apărătorii autorității bisericești, Michnik spune că, din păcate, este eficient și justificat doar în lupta împotriva dictaturii.
„Absolutismul moral se transformă în slăbiciune și balast într-o societate democratică în care nu mai e loc de utopii și perfecțiune morală. Lumea libertății e nu doar fragilă, ci și coruptă și se cuvine acceptată ca atare. Fatal pentru democrație ar fi ca fiecare parte implicată să-și absolutizeze pozițiile, refuzând compromisul”. Multe poți învăța de la Adam Michnik.
Despre jurnalism, despre luptă și rezistență, despre demnitate. Pe care nu le proclamă cu emfază, ci puțin resemnat. Nu a mai rămas la congres pentru că „situația din Polonia e gravă, trebuie să fiu acolo”. A plecat. Pășind, târâia papucii lui de gumă de parcă mai păstra încă o ghiulea la picior