Actrița Maia Morgenstern: „N-am să-mi iert niciodată faptul că nu m-am dus la tatăl meu imediat ce am aflat că s-a prăpădit”

Actrița Maia Morgenstern: „N-am să-mi iert niciodată faptul că nu m-am dus la tatăl meu imediat ce am aflat că s-a prăpădit”

Numele ei, Morgenstern, înseamnă în germană „Luceafărul de dimineață”, nume dat Fecioarei Maria, personajul pe care l-a jucat în filmul „Patimile lui Hristos”. A lucrat cu Mel Gibson şi cu Sharon Stone, este iubită pretutindeni şi nu mai are nevoie de nicio prezentare. Și cu toate astea nu se consideră „o mare actriță”, pentru că, spune ea, nu a făcut încă un rol impecabil. În interviul acordat Evenimentului zilei, actrița și directorul Teatrului Evreiesc de Stat mărturisește, pentru prima dată, că deși a aflat cu două ore înainte de premiera spectacolului „Vizita bătrânei doamne” că tatăl ei s-a prăpădit, s-a dus la el abia după spectacol: „Că am făcut bine, că am făcut rău - asta e treaba voastră să judecați. Dar eu nu o să mă împac niciodată cu gândul acesta”.

- leana Ilie Ungureanu: Care e cel mai frumos lucru pe care l-a spus un alt mare actor despre dvs.?

- Maia Morgerstern: Primul lucru care îmi vine în minte acum e ce a spus Mel Gibson: „Las-o în pace, că nu știe să primească complimente”.

- Dacă ați fi o piesă de teatru, ce piesă de teatru ați fi?

Ne puteți urmări și pe Google News

- Fântâna turmelor (dramă a scriitorului spaniol Lope de Vega - n.r).

- Ce altă actriță româncă v-ar juca pe dvs.?

- Aș face casting. Însăși întrebarea îmi face plăcere, pentru că asta m-ar motiva, m-ar face să cred că există femei, actrițe care mă văd ca pe un personaj și și-ar dori să joace rolul meu.

- Care a fost cel mai greu moment din parcursul dvs. actoricesc?

- Au fost multe momente grele, legate mai ales de lipsa de încredere. De exemplu, un moment foarte greu a fost cu piesa „Şase personaje în căutarea unui autor”, alt moment greu a fost în primul spectacol pus în scenă de Răzvan Mazilu - „Dama cu camelii”. Era student și nu știam - nici el, nici noi - ce vrem unii de la alții, nu avem un drum bătut înainte și ne-am izbit de multă neîncredere.

- Și cum ați depășit momentul?

- Cu obstinație, cu ambiția de a duce până la capăt visul nostru. Ne bântuia disperarea, ne mai dădea târcoale lipsa de încredere și țin minte că un prieten bun, din Grecia, care era o persoană foarte dificilă și foarte brutală în aprecieri și pozitive și negative, a văzut un fel de repetiție de-a noastră pe niște holuri și a decis să producă spectacolul. A investit o sumă - pentru noi imensă, pentru că nu aveam nici mulți, nici puțini bani, pentru el probabil infimă - să avem un practicabil, adică o rochie făcută de Doina Levintza și care se transforma în nu știu ce bandaj, niște pantofi potriviți etc. Domnul Victor Ioan Frunză ne-a ajutat să facem luminile și până la urmă am obținut două seri pe scenă.

- Mi-e greu să vă vizualizez pe dvs. lipsită de încredere.

- O, ba da și e foarte bine să pui sub semnul întrebării absolut orice. Asta mă ține alertă și vie. Chiar și acum trec prin asta. Și să știți că face foarte bine un cutremur de genul acesta. Eu privesc cu foarte mare seriozitate lucrurile, nu merg așa, în virtutea unei inerții. A reconsidera și reconfigura în permanență e un lucru bun.

- Anul Centenar a fost deschis oficial. Cum ați numi o piesă despre români? Cine ar fi personajele principale?

- Nu știu cum aș numi-o. Sunt multe texte care se scriu și probabil ele reflectă concepția autorilor, scenariștilor etc. Pentru a vă da un răspuns serios e nevoie de parcurgerea cu atenție și cu răbdare a multor pagini de istorie, pentru a înțelege exact ce s-a întâmplat, cum s-a întâmplat, au fost și paradoxuri, ce înseamnă a deveni un stat, ce înseamnă cetățenia, dezmembrarea unor alte stucturi și așa mai departe.

- Invitată la festivităţile organizate la Arcul de Triumf cu ocazia zilei de 1 Decembrie de anul trecut nu ați fost lăsată să intrați la tribuna oficială. Și-a cerut cineva scuze pentru incident?

- E un subiect trecut. 

Nu împac viaţa de familie cu cariera. Ele sunt certate. Și suport consecințele​

Aveţi vreo neîmplinire ca actriţă? V-aţi fi dorit să jucaţi un anumit rol şi nu s-a întâmplat până acum?

- Ines de Castro mi-aș fi dorit să joc, de Alejandro Casona. Și nu s-a întâmplat.

- Care a fost cea mai neobișnuită solicitare pe care aţi avut-o ca actriţă?

- La „Maitreyi”, doamna Chris Simion m-a pus să stau pe un scaun toată piesa, aproape nemișcată. Mi-a spus cum trebuie să conturez rolul, intervențiile și ce am de făcut, iar asta a sunat pentru mine neobișnuit. Dar mi-a prins foarte bine. N-am știut că e atât de greu să stai pe scaun, paradoxal. Să fii acolo și să fii în altă parte, să nu caști gura, să stai într-o anumită poziție, orientată într-o anumită direcție, privind, participând și nu.

- Cât timp vă pregătiți pentru un rol? Și ce presupune procesul de pregătire?

- Pentru spectacolele care se joacă vin în teatru cu vreo două ore și jumătate înainte, trec prin tot textul, toată piesa, toată mișcarea, absolut totul, indiferent că am jucat acum o săptămână sau o lună. Când vine vorba de un spectacol nou, aflat în pregătire, timpul de repetiții depinde de amploarea proiectului. Și eu îmi ofer luxul de a studia și acasă. E o rutină la care nu renunț.

- Ce n-ați face niciodată ca actriță?

- Nu aș omorî pe scenă, indiferent că e vorba de teatru sau film. Trebuia să tai o pasăre, de exemplu, și nu am putut. A fost scandal, s-a supărat regizorul, nu am putut s-o fac și a găsit altă soluție. Pur și simplu nu am fost în stare.

- Cum împăcaţi cariera cu viaţa de familie?

- Nu le împac, ele sunt certate. Și suport consecințele.

- Care sunt cele mai mari sacrificii pe care le-aţi făcut pentru carieră, de-a lungul timpului?

- Pe multe nu le-am resimțit precum sacrificii. Dar timpul pe care l-am răpit copiilor și părinților mei îl resimt acum. Cu asta nu mă împac. Am aflat, cu două ore înainte de premiera spectacolului „Vizita bătrânei doamne”, de la Naţional, că tatăl meu s-a prăpădit. Evident, m-am dus la el după spectacol. N-am sămi iert niciodată faptul că nu m-am dus imediat, în clipa în care am fost sunată. Că am făcut bine, că am făcut rău, asta e treaba voastră să judecați. Dar cu asta eu nu o să mă împac niciodată.

- Aţi avut momente de disperare, în care v-ați gândit să renunţaţi la teatru?

- Da, au fost momente. Dar despre asta n-am să vorbesc.

FOTO: Șofer pictor, de Hillel Mittelpunkt

Teatrul a fost întotdeuana un refugiu. E oglinda vieții, a realității, a societății

- Au românii nevoie de teatru?

- Evident că au nevoie de această comuniune, de a se bucura împreună, de a judeca împreună, de a-și forma o gândire critică. Teatrul e viu, e real, e viață. Dacă mă uit în urmă, tinerii vin mai des la teatru decât acum 10 ani, de exemplu. Teatrul a fost întotdeuana un refugiu. Indiferent că-ți place sau nu-ți place ce vezi, e viu.

- Cum vedeți teatrul independent în România?

- Este foarte interesant cum își găsește teatrul noi modalități de expresie. Eu mă duc, văd spectacole de teatru independent, mă preocupă. Îmi cumpăr bilet întotdeauna, așa că am dreptul să judec, să mă raportez, sunt unele lucruri de care mă simt mai aproape, sunt altele despre care spun că nu sunt pentru mine, nu sunt după mintea mea, judecata mea, prejudecata mea. Sunt forme noi, în care teatrul, spectacolul, actorii, artiștii, se caută, încearcă, probează. E totul foarte interesant și foarte viu.

- Conduceți Teatrul Evreiesc  de Stat. La meseria de manager de teatru ce vă place?

- E greu de spus. Încerci să transformi visele în realitate. Uneori reușești, alteori nu. Când mă uit la locul ăsta (Teatrul Evreiesc de Stat - n.r.), care a fost refăcut, dar a păstrat și parfumul epocii și ce are el ca monument istoric, mă bucură faptul că sălile sunt pline. Să știți că în teatru rentabilitatea se măsoară în preocuparea societății pentru cultură, pentru a investi în cultură.

- Cum /unde vedeți teatrul peste 10 ani?

- Nevoia publicului de teatru e evidentă. Cred că prin felul în care vom ști noi, artiștii, să oferim - propunând modalități și metode noi -, dar și grija cu care vom ști să ducem mai departe tradiția, moștenirea, vom stârni curiozitatea oamenilor și vom câștiga și bucuria lor de a veni în teatru și de a descoperi un centru ce le poate satisface nevoile culturale.

- Cum sunt spectatorii de teatru? Și cum sunt spectatorii de film românesc? Ce-i apropie și ce-i deosebește?

- Eu sunt un spectator, și de teatru și de film, fidel, interesat, curios. Spectatorul de teatru are nevoie de actul artistic viu, care se desfășoară - inclusiv cu accidente - sub ochii săi. În general, căldura, reacția publicului, poate influența bunul mers al spectacolului. Spectatorul de film e într-un fel mai protejat. Creatorii de film scontează și anticipează reacțiile spectatorilor în funcție de genul filmului, dar spectatorul de film, indiferent de reacția sa, nu poate influența filmul.

- Cum ați descrie industria filmului românesc?

- Cred că pe măsură ce trece timpul, crește șiîncrederea, apetența și gustul spectatorului de film, iar industria se dezvoltă. Publicul reintră în sălile de cinema pentru a vedea filme românești. În prezent, cinematografia autohtonă se reconfigurează, își creează drumul său și își crește publicul său. E o direcție firească.

- Vă place să jucați în seriale de televiziune? Țața Rapidoaica din „Las Fierbinţi” e un rol diferit de cele în care v-a văzut publicul până la această colaborare.

- Atunci când sunt solicitată, primesc roluri cu plăcere. M-am amuzat grozav la filmări, am discutat cu regizorii și scenariștii, s-a repetat foarte mult. Și, de ce să nu recunosc, atunci când am făcut o propunere sau alta pentru a adăuga ceva, unele mi-au fost acceptate, altele nu, dar și refuzurile au fost cu bună credință. 

Cel mai important lucru pe care l-am aflat despre mine prin teatru e câtă nevoie am de răbdare

- Care e cel mai mare pericol pentru un actor?

- Autosuficiența.

- Care e cel mai important lucru pe care l-ați aflat despre dvs. prin teatru?

- Câtă nevoie am de răbdare cu mine și cu alții.

- Fiul dvs. a îmbrățișat aceeași meserie. Cum simțiți momentele petrecute cu el pe aceeași scenă?

- El nu e actor de azi, de ieri, ci e un actor de sine stătător, care și-a dobândit identitatea sa culturală și artistică. Îl ascult și mă interesează foarte tare opinia sa.

- Fetele vă moștenesc și ele talentul?

- Cabiria este studentă la Facultatea de Teatru din Cluj-Napoca.

- Care este cel mai bun lucru pe care l-ați făcut până acum ca actor?

- Am inițiat un program pentru persoanele vârstnice, de care ne ținem cu fidelitate. Cum ei nu se pot deplasa, mergem noi către ei.

- Considerați că ați făcut până acum un rol impecabil?

- Nu, și nu spun asta ca să par modestă. Există un rol pe care îl joc de 25 de ani - „Astă seară: Lola Blau”, în regia lui Alexandru Dabija- și care îmi era foarte drag și la premieră și după premieră și după 5 ani și după 15 ani. Dar sunt tot felul de lucruri pe care le-am descoperit, au venit, s-au deschis către mine și în anul 17 de jucat, de exemplu. S-au adăugat, s-au decantat, au înflorit noi metode, mijloace, modalități de expresie, așa că nu pot spune că există ceva impecabil.

- Rolul de teatru/film preferat?

- E ca și cum m-ați întreba care e copilul preferat.

- Actorul/actrița preferat/ă?

- Anthony Hopkins

- Care este cea mai mare frică a dvs.?

- Boala copiilor, că se pot îmbolnăvi.

- Cu ce miros asociați teatrul?

- Lemn.

- Vă considerați o femeie împlinită?

- Absolut.

- Ce face Maia Morgenstern atunci când nu e actriță și manager de teatru? Cu ce vă umpleți timpul?

- Citesc, mă plimb mult, sunt spectator. Gătesc, da’ prost. Și îmi făcea mare plăcere să le citesc părinților mei, iar acum le citesc copiilor - ai mei sau ai altora.

- La ce anume vă uitaţi la TV când aveţi timp? Ce tip de emisiuni urmăriţi?

- Nu mă uit la televizor. Poate din când în când văd câte un film.

- Ce vă doriţi în continuare pentru actrița Maia Morgenstern?

- Să fiu sănătoasă. Și discernământul să funcționeze bine.

„Dragă spectator de teatru, cel mai rău ne enervează când nu ești prezent în sală”

- Completați dvs. într-un cuvânt (și nu doar):

➧ Când l-am văzut/am văzut- o la un spectacol de-al meu pe Mel Gibson nu mi-a venit să cred! E vorba de spectacolul „Lysistrata”, făcut de Michael Cacoyannis, regizorul filmului „ Zorba Grecul”. Am fost invitați să-l jucăm în Statele Unite, iar la spectacol a venit și Mel Gibson. Am fost foarte fericită. ➧ Marele meu vis este să-mi văd nepoții. ➧ Shakespeare este un învățător permanent. ➧ Ultima oară am plâns la o lansare de carte, la care am fost invitată de Centrul Național de Cultură a Romilor. ➧ Ultima oară am râs rău la spectacolele lui Victor Ioan Frunză cu Teodor Mazilu. ➧ Nu aș putea trăi fără aer. ➧ Dragă spectator de teatru, cel mai rău ne enervează când nu ești prezent în sală. În rest suntem foarte recunoscători pentru fiecare om care alege să deschidă ușa sălii noastre de teatru și să intre. Mi-e frică să dau o definiție a teatrului pentru că nu voi ști să cuprind, în cuvinte simple, tot ce aș vrea să spun, tot ce simt pentru teatru. Îi sunt recunoscătoare teatrului pentru că mi-a îngăduit să-l slujesc.