Actriţa Andreea Vasile: „E trist să constaţi că în 2015 în România există oraşe fără cinematografe, dar cu multe biserici. Cred că e un semnal de alarmă”

Actriţa Andreea Vasile: „E trist să constaţi că în 2015 în România există oraşe fără cinematografe, dar cu multe biserici. Cred că e un semnal de alarmă”

Anul acesta a avut loc lansarea unui film aparte în peisajul cinematografic românesc. Este vorba despre „De ce eu?”, de Tudor Giurgiu, care a adus în discuţie un subiect delicat, cel al morţii procurorului Cristian Panait, interpretat de Emilian Oprea aproape ireal de firesc.

Printre actorii tineri pe care regizorul a decis să-i scoată în evidenţă se numără şi Andreea Vasile. Este suficient să vezi doar acest film ca să înţelegi de ce a fost cooptată în echipă, la fel de bine cum poţi fi unul dintre cei care a urmărit-o în piesa „Un bărbat pentru Sara”, care se joacă în ultima vreme cu real succes. Andreea Vasile a terminat UNATC-ul,  pentru că a reuşit să descopere faptul că teatrul este adevărata ei vocaţie. A jucat în piese de teatru şi filme româneşti notorii printre care „Evadarea” sau „Luna Verde”. Atentă, conştiincioasă, deschisă, de o seriozitate ieşită din comun, Andreea a avut răbdarea să răspundă întrebărilor EVZ, în ciuda programului său peste măsură de încărcat.

- Cât de mult a contat experienţa filmelor la care ai lucrat?

- Sunt atât de multe de învăţat în meseria asta şi atâtea de descoperit încât e dificil să vorbesc, în momentul acesta, despre experienţă. Evident că din fiecare proiect mai înveţi ceva, chiar şi greşind, dar trebuie să se adune multe ca să poţi face un bilanţ. Nu m-am gândit nicio clipă la meseria aceasta ca la un sprint, ci, mai degrabă ca la un marathon. Iar în cursele lungi înveţi s o iei de fiecare dată de la capăt, înveţi un soi de igienă mentală, să fii conştient de tine, să-ţi cunoşti  limitele şi, uşor, uşor să încerci să forţezi puţin câte puţin (fără să te accidentezi), să rezişti, să ştii să aştepţi fără să-ţi pierzi bucuria şi prospeţimea şi entuziasmul, să treci dincolo de îndoială, să nu te grăbeşti, să gândeşti lucrurile la timpul potrivit şi, uneori, să nu te supraevaluezi. Pentru că, exact ca şi maratonul, meseria asta e o poveste şi poveştile se construiesc în timp.

Ne puteți urmări și pe Google News

- Ce a însemnat pentru tine rolul din „De ce eu?” şi întâlnirea cu regizorul Tudor Giurgiu?

- Cred că pentru formarea unui om şi a unui actor sunt esenţiale întâlnirile. În cazul actorului: cu un regizor mare, cu un actor mare, cu un text, cu un rol important. Sunt foarte recunoscătoare şi în acelaşi timp foarte fericită că am avut parte de o asemenea întâlnire. Pentru că am învăţat de la Tudor Giurgiu cum se spune o poveste despre curaj, virtute fără de care nicio altă virtute n-ar fi posibilă. O poveste spusă într-o perioadă de degringoladă totală socio-politică; şi nu povestea eroului care salvează lumea bătându-se cu pumnii, ci a celui care-şi salvează propria lume de valori şi credinţe luptându-se până la capăt cu un sistem corupt şi dictatorial. Iar Tudor Giurgiu o spune cu multă dragoste, cu pasiune, cu emoţie, cu durere, extrem de atent la detalii şi conturează un erou de la care noi toţi avem de învăţat. Pentru că, uneori, putem învăţa enorm doar văzând prin ce au trecut alţii.

- Uitându-te la viaţa ta de până acum, pentru ce te feliciţi, pentru ce te cerţi?

- Mă cert constant şi n-aş vrea să mă opresc din a mă certa. Mă cert pentru că greşesc şi greşesc pentru că-mi iau libertatea să greşesc (un fel de libertatea peştelui de a ieşi pe uscat), iar libertatea aceasta se plăteşte şi prin posibilitatea de a alege greşit. Uneori devine reconfortantă teoria că dacă ai fi ştiut mai mult  (bine) ai fi făcut mai bine. Doar că te iei constant la trântă cu tine însuţi că ai putea să ştii mai mult sau că e datoria ta să ştii mai mult ca să poţi să faci mai bine. Habar n-am de ce fug oamenii de sensibilitate. Mi-e greu să generalizez. Cred că e un sentiment extrem de intim şi depinde foarte tare de contextul în care ne aflăm. Tocmai de asta mi-e greu să generalizez.

- Ce iubeai cel mai mult la 20 de ani, ce iubeşti cel mai mult azi?

- Cred că suntem într-un proces continuu de transformare. Timpul este o sursă puternică ce ne transformă şi preferinţele şi nevoile, ne (re)modelează valorile şi, în cele din urmă, ne modifică personalităţile. Multe din obiectele iubirii rămân, însă neschimbate: îmi iubesc familia, zilele pe care le trăiesc, îmi iubesc meseria, iubesc oamenii din jurul meu.

- Dacă ar fi să te mai naşti o dată, unde ar trebui să fie, ce ar trebui să fii, ce greşeli (n)-ai mai face?

- Nu-mi imaginez niciodată că ar fi putut sau că ar putea să fie altfel decât e. Mi se pare o utopie fuga asta după perfecţiune sau după mai bine. Sunt acolo unde trebuie, atât cât sunt, cu tot cu greşelile pe care le-am făcut. Şi dacă m-aş mai naşte o dată mi-ar plăcea să nu mă nasc cu nostalgia altui timp sau a altei perioade. Deşi, onest, dacă ar fi să aleg, mi-ar fi plăcut să mă nasc Valentino Rossi sau Ayrton Senna… unul dintre ei…

- Oameni frumosi fără de care n-ai fi ce eşti. Prieteni care te iubesc necondiţionat.

- Părinţii mei, fratele meu, prietenele mele minunate, oamenii pe care I-am întâlnit în diferite etape ale vieţii mele şi datorită cărora sunt ce sunt (cât sunt acum), oamenii lângă care am avut şansa să lucrez şi de la care am învăţat cât am putut. Oameni cu care doar m-am intersectat, pentru ca apoi fiecare să-şi urmeze propriul drum, oameni alături de care alegi constant să împărtăşeşti drumul. Ei toţi sunt părţi din mine.

- Dacă ai fi ministrul Culturii care ar fi prima ta măsură?

- Pentru că am făcut un turneu în ţară cu „De ce eu?” am constatat cu groază şi cu uimire cănu există cinematografe în multe din oraşele din România. Probabil aş găsi o formulă de reabilitare a sălilor de cinema. Şi aş găsi o soluţie ca fiecare oraş să beneficieze de cel puţin o sală de cinema. E şi comic, şi trist să constaţi că în 2015 în România există oraşe fără cinematografe, dar cu multe biserici. Cred că e un semnal de alarmă.

- Cum se numeşte „motorul” care te motivează să mergi mai departe, oricât ar fi de greu?

- Viaţa mea.

- Un eveniment pe care l-ai tot aşteptat şi n-a venit ?

- N-am aşteptat. M-am bucurat de tot ce mi s a întâmplat şi vreau să muncesc în continuare pentru ce va să se întâmple. Fără aşteptări.

- Ce înseamnă, pentru tine, o zi pierdută?

- Una în care nu înveţi nimic.

- Dintre teatru şi film ce alegi?

- N-aş putea niciodată să aleg. Sunt medii diferite şi înveţi altceva de la fiecare. N-aş putea şi nici n-aş vrea vreodată să aleg.

- Proiecte despre care ai voie să vorbeşti…

- Nu prea îmi place să vorbesc despre proiecte. Superstiţie, probabil, sau frică…