Destinul lui Panait Istrati, marele scriitor român interzis pe vremea lui Ceauşescu de cenzura comunistă în principal pentru confesiunea: „Spovedania unui învins”, în care făcea praf URSS-ul, dupe ce, alături de alţi scriitori cu vederi de stânga îl vizitase la invitaţia lui Stalin, i-a unit într-un fel de mică frondă pe actorul Constantin Codrescu şi pe tatăl meu, Ion Bălan, pe atunci directorul Teatrului „Maria Filotti” din Brăila. O conspiraţie care s-a sfârşit cu o premieră controversată, dar şi cu o amintire despre o cutie de bomboane fondante.
Tata, care era şi dramaturg, membru al Uniunii Scriitorilor, era nebun după Panait Istrati. Ca mulţi alţi brăileni, de-altfel. Ştia amănunte dintre cele mai ascunse despre viaţa unuia dintre cei mai mari scriitori ai secolului trecut, cel pe care Romain Rolland l-a nunmit: „Un Gorki balcanic”. Avea pe lângă masa lui de lucru de acasă, toate cărţile scrise de Panait Istrati, inclusiv „Spovdania”, dar şi toate exegezele despre el, răspândite în general pe jos, spre disperarea maică-mii. Cărțile erau pline de hârtiuţe cu adnotări, puse semn pe la diferite pagini.
Eram la liceu, când m-a prins citind „Copilăria lui Adrian Zograffi”, subtilizată din maldărul de cărţi din jurul biroului lui și băgată în manualul de Algebră. Algebra era ideală pentru ascuns alte cărţi în spatele ei, pentru că avea coperţile mari şi tari, din carton. La matematică eram pe dinafară complet şi preferam, în loc să pierd vremea încercând să învăţ ce nu pricepeam deloc, să citesc ce-mi plăcea.
Panait Istrati m-a fascinat şi pe mine din prima clipă, de la primul rând scris de el pe care l-am citit. Nu ştiu de ce, după fiecare lectură, simţeam nevoia să merg şi să mă plimb un pic prin locul pe care îl descria sau unde se petreceau întâmplările minunate pe care le povestea. Le alăturam mereu poveştilor pe care mi le spunea, despre Brăila interbelică, bunicul meu, care a fost hamal în port.
Ne puteți urmări și pe Google News
Când tata m-a prins trişând matematica, nu m-a certat. Fără să mi-o arate făţiş, l-am simţit chiar bucuros. A urmat un dialog scurt: „Îţi place?” „Matematica? Nu!” „Nu matematica. Crezi că eu sunt maică-ta să o păcăleşti cu Algebra aia? Panait Istrati. Îţi place?”. Atunci am folosit un neologism, că doar vorbeam ca între intelectuali: „Este fascinant”! De atunci, cu acordul lui taică-meu, s-a ales praful de înaintearea mea pe calea cunoaşterii matematicii. Dar sub îndrumarea lui, l-am descoperit pe Panait Istrati.
Într-o zi, când mama se supărase rău că se tot împiedica de cărţile răspândite pe jos şi-i reproşase: „Chiar trebuie ca totul să fie vraişte? Nu le poţi pune în bibliotecă?”, tata i-a spus uşor complice: „Scriu o piesă despre Panait Istrati”.
În altă zi, l-am auzit pe tata că trebuie să plece până la Bucureşti şi că trebuia să-şi rezerve bilet cu loc. Aveam o maşină, dar benzina era cu cartelă şi un drum Brăila-Bucureşti însemna epuizarea raţiei pe acea lună. După aceea l-am auzit vorbind la telefon cu cineva: „Vin mâine, nene Puiule. Cu piesa. Da, e aproape gata. Dar trebuie să ne mai sfătuim cu câteva amănunte”.
Recomandările noastre
