Alexandru Vakulovski a deschis, prin „Pizdeț”, un drum nou în literatura română. Remarcă valabilă și pentru Moni Stănilă, care a creat autoficțiunea „Țipă cât poți”. Vă propunem, mai jos, fragmente din manifeste, întru elucidare.

Fragment - „Pizdeț” (Intertitlurile îmi aparțin)

Educaţia propriu-zisă mi-a adus-o strada. Ca şi prietenilor mei şi generaţiei mele. Ceea ce ne trebuia nu ni se dădea. Şi atunci ne luam singuri. Pipi, Şobo, F – câţiva prieteni de-ai mei. Eşti sigură că vrei să mă asculţi? Bine.

Pentru a avea bani de o cola, apoi o bere, ţigări, vodcă, eram nevoiţi să facem tot felul de rahaturi. Descărcat maşini, furt, bătut, menţi. Toate astea au fost braţele deschise ale vieţii ce ne zicea printre dinţii ei ştirbi şi murdari: ghini aţ vinit, blea. A trecut destul de repede. Cu câteva fracturi, cu ura parţial transformată în scârbă. Chiar te interesează cum? Simplu. Cumpărat foarte ieftin de prin sate automate Kalaşnikov şi apoi vândut băieţilor care le duceau în România sau altundeva. Uite exemplu. Căcat.

Beții la Litere

Mişto a fost prietenia. O prietenie de multe ori dubioasă, dar prietenii adevăraţi fac să se uite toate cazurile când prietenia cu cineva te duce direct cu capul în gard. E interesant că pe majoritatea prietenilor mi i-am făcut la universitate.

Cursurile plictisitoare, profesorii imbecili de la Litere te trimiteau direct la Decanat – berăria un pic mai jos de sediul facultăţii, pe strada Puşkin, chiar lângă staţia lui 10 şi 3. Bere ieftină şi tarancă. Cu încetul ne-am mutat şi mai la vale – Casa Presei, cu scările ei lăturalnice, numai bune să te faci varză, să borăşti, să dormi, la urma urmei, dacă nu te mai poţi căra. Aici am început să fumez travcă. Eram de fiecare dată atât de criţă, încât vreun an, tot curnind aproape regulat, mi se părea că nu are nici un efect asupra mea.

Generația 0

Femeile de atunci cum mă suportau? Erau cam toate curve. Îmi plăceau curvele. Totul frumos, fără complicaţii. De obicei. Nici o vorbă de răutate când eşti clei, ca şi cum totul este normal.

Pentru băieţii şi fetele din generaţia mea, generaţia 0, foarte multe lucruri par normale. Altfel te rupi în două şi te duci la fund. Foamea, durerea, umilinţa, crima ne definesc pe toţi. Numai crima poate şterge deşeurile rămase moştenire de la utopia URSS. Ştii ce-i URSS? E ursul de pe sticla Ursus, de altfel, e roşu, la fel de utopic, frumos ca o utopie. Taie un u de pe Ursus.

Scârba şi ura. Avem sădite în noi scârba şi ura. Noi nu mai vrem să fim rataţi ca părinţii noştri, nu vrem să zâmbim frumos când cineva ne fute. Trebuie să stârpim o dată pentru totdeauna resturile mucegăite cu viaţă lungă. Rahaturi mobile. Peste tot. În scaunele preşedinţilor de ţară, la catedră, în trolee. OOOOOOOOOO sasi hui – sau, pre româneşte, sugi pula – zicem noi scumpilor noştri din secolul 15 î.Hr., care au uitat să moară. Mori odată, că pute a hoit! Fuck off!

Greierașul din creier

Uite că e 2:54. Somnul a fugit de aici. Nu ţi-e somn? Bine, dacă vrei. A, era pizdos. Prima oară când mi-am dat seama de efect, tocmai fumasem pe scările din Casa Presei şi mergeam la mine cu Şobo şi Ki. Am râs bine pe drum, apoi picioarele mi s-au înmuiat, capul mi s-a făcut greu şi fără gânduri, când am ajuns acasă, nu mai eram în stare să vorbesc şi aproape că nu mă mai puteam mişca, aşa că Şobo şi Ki au fost nevoiţi să mă care şi să mă lase în pat. În timp ce creieraşul meu se rotea printre galaxii îndepărtate. Prin creieraş se plimba un greieraş. A doua zi m-am gândit un pic cât a fost din cauza vodcii şi cât din cauza stricăciunii.

Colegi de breaslă, colegi de viață, acum și colegi de colecție: Moni Stănilă & Alexandru Vakulovski vin cu cărți noi în colecția „Ego. Proză” a Editurii Polirom, cel mai puternic proiect editorial autohton dedicat literaturii române contemporane.

Andrei Gheorghe despre „Pizdeț”:

„În sfîrșit am citit o carte românească. Alexandru Vakulovski: Pizdeț. Să-i scriu? Să nu-i scriu? Nu știu, oricum în seara asta o să mă văd cu Santiago și o să-i povestesc despre Pizdeț, poate o să-i dau cartea și lui... și altora, și altora, și la emisiune probabil o să povestesc de ea, și poate o să-i spun și Mădălinei, și lui Bogdan, și lui Miron, și poate o să uit, așa cum deseori o fac, și poate o să-mi treacă. Sper să nu.”

Gheorghe Perian despre „Pizdeț”:

„Într-un moment de confuzie și stagnare, cum e cel pe care îl traversează acum literatura română, Alexandru Vakulovski a știut să deschidă un drum, să schițeze o orientare, a avut, cu alte cuvinte, puterea să inoveze. Nu e puțin lucru.”

• Ediția tipărită https://www.polirom.ro/web/polirom/carti/-/carte/7276 • Ediția digitală https://www.libris.ro/ebook-pizdet-alexandru-vakulovski-EPM… • Un fragment din carte, în lectura autorului:

„Țipă cât poți” de Moni Stănilă

Fragment – (intertitlurile îmi aparțin)

Am patruzeci şi unu de ani, nu am realizat nimic măreţ în viaţă, nu am regrete. Mă bucur că trăiesc, dar nu mă tem că voi muri. Nu am suferinţe neînţelese, nu am cunoscut mari dezamăgiri. Sunt un om normal, cu aşteptări medii. Nu am pierdut niciun om important în viaţă, nu mi-a murit niciun apropiat. (Nu ai niciun apropiat! au bombănit cele nouă guri.)

Ştiu sigur că am avut momente de suferinţă. În viaţă. Frici. Dar nu mi le amintesc ca şi cum ar fi fost ale mele. (Adevărat! au bombănit cele nouă guri.)

Frici?

Am suferit din dragoste. Nu îmi amintesc nimic. De fapt, îmi amintesc, dar ca şi cum aş fi citit într-o carte. Nu retrăiesc nimic din trecut. Nu am emoţii. Toate suferinţele din trecut mi se par ale altor oameni. Nu îmi amintesc suferinţa.

Bucuriile nu le mai ştiu.

Sunt un om sănătos psihic. Nu am frici. (Minciună! au bombănit cele nouă guri.)

Mi-ar fi plăcut să conduc o revoluţie. Una măreaţă. Să fiu un erou. Dar nu în zilele noastre. Aşa că niciodată nu am aşteptat un astfel de moment şi nu am suferit din cauza asta. M-am născut în secolul XX. Nu pot schimba asta, aşa că nu sufăr. (Nu pentru asta suferi! au aprobat cele nouă guri.)

Un om

Am scris câteva cărţi. Nu au fost nici prea criticate, nici prea lăudate, nici premiate, nici traduse. Dar nu mă deranjează asta. Fiindcă ştiu că lucrurile stau aşa, şi nu altfel. Nu sufăr pentru asta. Nu mă cred un scriitor genial, dar niciun scriitor mediocru. De fapt, nu am o convingere clară legată de scrisul meu. Şi nici nu îmi bat capul cu asta. Nu visez nici la faimă post-mortem. Ca să fiu sinceră, nici nu mă prea interesează ce se va întâmpla cu cărţile astea după moartea mea.

Nu am o listă cu cel mai bun film, cea mai bună carte, cea mai bună ciocolată. Nu cred în best of-uri. De niciun fel. Am plâns în hohote, am râs în hohote, ştiu exact când şi de ce, dar nu mai pot simţi aceleaşi lucruri. Mi-e bine (Ceeee? s-au întrebat cele nouă guri) şi nu mi-e ruşine cu mine. Am făcut în viaţă câteva prostii, am făcut unele afirmaţii pe care le regret şi am luat decizii greşite de multe ori.

Despre iubire

Însă sunt lucruri pe care le-am depăşit. O greşeală depăşită e deja o învăţătură cu morală. Şi pentru că sunt lucruri pe care nu le mai pot schimba, nu am ce şi de ce să regret. Sunt mulţumită că îmi merge bine. Îmi ajung banii de la o lună la alta. (Care bani? au intervenit cele nouă guri.)

Nu cred că, iubind pe cineva, începi deodată să iubeşti pe altcineva. Cred că poţi iubi un om o viaţă întreagă, însă doar dacă trăieşti cu el. Dacă te desparţi, trece şi iubirea. Poţi să juri că nu e aşa, dar aşa e. Poţi să nu mai iubeşti într-o oră.

Poţi să iubeşti într-o oră.

Nu cred că un om începe să îţi placă treptat. Îţi place deodată.

Nu mi-e frică de rutină, nu mi-e frică de schimbări. Sunt un om normal. (Ai zis-o! s-au distrat cele nouă guri.)

Autoficțiune

Simona Popescu: „După un roman fantasy pentru copii, Războiul solomonarilor, Moni Stănilă recurge la elemente de fantastic și de basm pentru a crea, de data asta, o autoficțiune deghizată. Personajele sunt toate feminine. De fapt, ar trebui întrebuințat singularul: cartea se deschide cu Una, Una Stanilovski, poetă și jurnalistă în jur de 40 de ani (ca și Moni Stănilă, născută în 1978), care se va multiplica, într-un scenariu aproape oniric, în câteva ipostaze, în Noua, Prima, Drei (cea mai tânără, de 17 ani), a Opta și, pe ultima pagină, Alta, ca într-un final deschis.

Una e nostimă, cu savoir-vivre, dar și credincioasă și microbistă (trăsături ale autoarei, pentru cine o cunoaște), celelalte adăugîndu-se unui personaj colectiv, un fel de Alice cu mai multe fețe, dar nu în Țara Minunilor, ci în Țara Timpului. Țipă cît poți: un roman aparent feeric, de fapt o carte despre identitatea multiplă, despre viață și despre trecerea ei.”

Identitate și alteritate

Dan Coman: „O carte absolut surprinzătoare. Un roman insolit și curajos, plin de umor, candoare și ironie, cum n-am mai citit de multă vreme în literatura noastră. O poveste atipică, spusă inteligent și abil, cu schimbări neașteptate ale registrelor, într-un permanent joc al apropierilor și distanțelor.

Un text proaspăt și dinamic despre identitate și alteritate, construit fragmentar, cu o scriitură precisă și densă, asemănătoare cînd structurilor poetice, cînd jurnalului, cînd textelor vechi/sacre. O istorie personală de la Una la Alta, conturînd, alături de Noua și Drei, unul dintre cele mai interesante personaje feminine din literatura de azi.”

• Ediția tipărită https://www.polirom.ro/web/polirom/carti/-/carte/7261 • Ediția digitală https://www.libris.ro/ebook-tipa-cat-poti-moni-stanila-EPM9… • Un fragment din carte, în lectura autoarei:

„Țipă cît poți” de Moni Stănilă & „Pizdeț” de Alexandru Vakulovski sunt cele mai recente apariții din „Ego. Proză” și sunt disponibile atât în versiune tipărită, cât și în format digital.

Cei doi scriitori au fost invitați să citească fiecare fragmente din romanul celuilalt, iată și video-lecturile acestora, vizionare și audiție plăcută!

Moni Stănilă citește din Pizdeț

Alexandru Vakulovski citește din Țipă cît poți