Au trecut 70 de ani de la condamnarea mea împreună cu starețul-martir de la Tismana, Părintele Gherasim Iscu, 70 de ani de la primele torturi inimaginabile de la Pitești, iar la anul se împlinesc 70 de ani de la prima crimă de la Pitești, săvârșită chiar sub ochii mei: studentul-mucenic Corneliu Niță, ucis bestial de agentul bolșevicilor Eugen Țurcanu și ciracii lui.

Dumnezeu mi-a hărăzit ani mulţi de viaţă

Se cuvine să mă prezint: mă numesc Radu Ciuceanu, am o dublă rădăcină a familiei, prima din Oltenia la începutul secolului al XIX-lea; a doua din Ardeal, când apare numele Nicolae Ciuceanu, voievod al Cetăţii Şoimuș (într-o traducere istorică se poate înţelege – un primar sau conducător de obşte) în 1514, pactizând cu marea revoluție a lui Gheorghe Doja.

Dumnezeu mi-a hărăzit ani mulţi de viaţă, din marea Lui bunătate pentru ce a urmat după activitatea mea subversivă antibolșevică, de când am fost cooptat membru al Comitetului Naţional al Mişcării de Rezistenţă din Oltenia, condus de un stat major de ofiţeri superiori sub comanda Generalului Iancu Carlaonţ şi a Colonelului Gheorghe Cărăuşu, ultimul asasinat de armata sovietică, iar primul de Securitate, printr-un regim special de exterminare la Aiud.

Alături, am datoria să-i menţionez pe încă doi comandanţi de mari unităţi: Ştefan Hălălău şi Petre Grigorescu, ultimul pierzându-şi şi el viaţa în temniţa Aiudului. Ceea ce am executat atunci, din ordin şi cu pasiune, era firesc şi obligatoriu. România căzuse pradă unui regim străin de istoria sa, de eroii săi şi de jertfele sutelor de mii de ostaşi morţi în cele două conflicte mondiale. Se poate afirma fără tăgadă – aşa după cum istoricii maghiari numesc prezenţa trupelor sovietice, în 1944, şi a partidului comunist – că este vorba de o ocupaţie străină de istoria acestui popor.

Odioasa înțelegere între Churchill și Stalin

Nu există „comunism românesc”, după cum ventilează foști propagandiști ieftini, „ștefangheorghiuști” transformați peste noapte în „sovietologi” și „politologi” – ca să nu zic vorba lui Păstorel Teodoreanu… Şi noi, sub o formă mai brutală şi cu victime mult mai multe, am fost ocupaţi de Rusia Sovietică, în urma unei odioase înțelegeri între Churchill și Stalin, în 1944, tovarăș roșu care ne smulsese deja în 1940 pământul Basarabiei, cu tot trecutul său de veacuri şi de prezenţă naţională.

Am considerat atunci că era datoria mea şi a celorlalţi de vârsta mea să fim influenţaţi direct de o propagandă occidentală ce îşi dorea să-şi afirme o nouă orientare politică şi militară, faţă de care cândva erau aliaţi, care ne încurajau și ne îndemnau la o rezistenţă cât mai activă împotriva ocupantului care avea să ne supună mai apoi cumplitului Experiment. Ocupație atipică pentru că ea continuă și azi, sub forme din ce în ce mai străvezii.

O poetesă de curte mai de țară a fost o luptătoare anticomunistă

Sunt unul dintre nașii CNSAS-ului.

Mai precis, în 1991, Claudiu Iordache a avut un proiect iar ulterior a urmat proiectul subsemnatului, aprobat aproape în unanimitate de Camera Deputaţilor, în 1992, şi respins apoi de Camera Superioară din motive pe care le bănuiți și care țin de aritmetica informatorilor Securităţii.

În principiu, am dorit să ia naştere o Instituţie care să fie deasupra partidelor politice, compusă însă din personalităţi care nu numai că nu li se reproşa nimic din trecut, dar careşi puteau dovedi activitatea lor anticomunistă. Din păcate, aceste criterii nu au fost respectate – unii, un poet și-un pretins filosof, fuseseră membri PCR, alții chiar decorați de Ceaușescu -, iar criteriul princeps, acela de investigaţie şi deconspirare a agenţilor Securităţii, a avut cândva o prioritate focalizată în special pe foştii deţinuţi (sic!). Astăzi aflu – chiar din ziarul Dvs – că și o poetesă de curte mai de țară a fost o luptătoare anticomunistă.

O expoziție de la Cotroceni realizată la 30 de ani de la căderea regimului ceaușist – amintesc că sunt și coautorul primei declarații anticomuniste din studiourile TVR, în 22 decembrie 1989 – nu cuprinde martiri ai temnițelor kominterniste, ca Părintele Gherasim Iscu, salvatorul aurului românesc ascuns la Tismana, mort chiar de Crăciun de mână cu torționarul său iertat, sau ca Mircea Vulcănescu, geniul nostru stins la Aiud după ce s-a sacrificat devenind targă vie pe cimentul ud pentru un tânăr, sau studentul Valeriu Gafencu, cel denumit de Nicolae Steinhardt „Sfântul închisorilor”, care și-a dat viața pentru un alt evreu convertit, Richard Wurbrand, sau cel mai longeviv luptător cu arma în mână din întreg lagărul sovietic – bădia Ion Gavrilă Ogoranu. Nu. O avem pe ea, poetesa, căreia, dacă mă apuc să-i citesc „Operele” de la Editura Sport-Turism, pot să-i enumăr vreo 50 de capitale ale lumii pe unde și-a plimbat disidența în „odiosul regim comunist”, de la Washington și până la Tokio.

 

Nu am auzit nici un mieunat de Arpagic atunci

Eu am doar 15 ani de temniţă grea executaţi şi, ulterior, 2 ani fără drept de muncă. Mi-am reînceput viața, devenind student, aproape de 50 de ani, pe când ea scria cu avânt revoluționar „Slavă veșnică lui Lenin!” și își răcorea bronzul la umbra piramidelor. Am trecut doar pe la penitenciarele Craiova, Piteşti, Jilava, Târgşor, Gherla, Dej şi Văcăreşti. Mănăstire-bijuterie a stilului brâncovenesc, transformată în închisoare și de unde, peste două decenii, salvam cum puteam, ca arheolog, ce vestigii reușeam. Nu am auzit nici un mieunat de Arpagic atunci. Mâța a început să-și ridice coada la Comana doar când sfârșitul stăpânului a devenit inevitabil. Acum e expusă pe la Cotroceni. Mă mir că nu e și cealaltă tovarășă Ana, Ana Pauker, sau vreun prim-secretar de-al ei, că toți au suferit amarnic… Li s-a furat libertatea, din câte am înțeles…

Dumnezeu a fost cu unii mai puțin darnic

În 1995, în lucrarea despre Pitești și Gherla, „Masacrarea Studențimii Române”, doi mari mărturisitori ai temnițelor bolșevice, Gheorghe Andreica și Octavian Voinea, avertizau profetic generațiile de azi și de mâine că așa cum comuniștii ne-au falsificat trecutul nostru istoric tot așa şi-au propus să falsifice şi istoria recentă și cea viitoare, încă de pe când lucrau la documentele ce aveau să devină Arhivele Securității.

Așa că nu ne-am mirat prea tare să auzim din partea unor pretinși cercetători la CNSAS că noi ne-am nimicit acolo, la Pitești, între noi, pentru că așa ne-a plăcut. Nu nerozia celor afirmate mă deranjează. Dumnezeu a fost cu unii mai puțin darnic pentru că oricum le știe dinainte traiectoria și șanțul mocirlos în care se vor înfunda… De ce să irosească inteligența? Am văzut în ei umbrele agitate ale criminalilor care se zbat în zadar, ca niște molii uriașe, să mai schimbe faptele făptaşilor. Dar ce m-a deranjat, m-a întristat aș putea spune, a fost lipsa de reacție fermă a instituției care îi ține angajați și la care am pus și eu umărul, ca parlamentar. Și pe care am sprijinit-o zeci de ani, ca fondator al AFDPR cât și al Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, unde se găsesc sute de studii și volume privind sistemul concentraționar al structurilor NKVD-iste/ KGB-iste din România.

Pentru că de-a lungul anilor, Experimentul Pitești a atras atenţia nu numai celor care au avut parte să-l trăiască pe viu, dar şi istoricilor cu o specializare axată pe fenomenul laborator al dramei tineretului de la Piteşti, unde peste 900 de tineri, majoritatea studenţi, au fost victimele unui proces elaborat de ofițerii NKVD și inspirat din Poemul Pedagogic (sic!) al lui Makarenco. Experiment care iată, continuă și azi.

 

Aștept reacția Colegiului CNSAS

În noaptea de 24 spre 25 decembrie, la 1949 de ani de la Nașterea Domnului și Mântuitorului nostru, când am fost măcelăriţi şi chinuiţi până în zori, doi deţinuţi ce veniseră cu noi în lot au fost prezenţi dar nimeni nu s-a atins de ei. Au stat şi ne-au privit. Primul, Fuchs. Al doilea, Steiner. Un oarecare acum Iancu văd că insistă. Să avem grijă ce răscolim! Dacă pentru noi rămâne spre luare aminte consternarea și mila creștină, eu aștept încă reacția Colegiului CNSAS. Reacția științifică dar și administrativă. Nu condamnăm dreptul la opinie, dar așa cum găinarii sunt trași legal la răspundere atunci când își însușesc un bun care nu le aparține cel puțin la fel trebuie să-i tratăm și pe cei ce fură istoria și adevărul.

 

Notă. Intertitlurile aparțin redacției

 

Iugoslavia a avut două „Pitești” de inspirație sovietică: Insulele-penitenciare Goli Otok și Sveti Grgur

 

Poliglotul Tiberius Puiu, istoric, scriitor și traducator din albaneză, cehă, daneză, engleză, finlandeză, italiană, olandeză, polonă, portugheză, rusă, sârbo-croată, slovacă, slovenă, spaniolă, suedeză, ne-a transmis în exclusivitate opinia sa despre Pitești, în baza cunoștințelor sale dobândite în spațiul ex-iugoslav. Profesorul de limbi balcanice atrage atenția că Fenomenul Pitești nu este unic și nu poate fi, în nici un caz, atribuit legionarilor. Tito a avut două astfel de închisori unde, sub influența „școlii” sovietice, deținuții politic – în marea lor majoritate comuniști staliniști – au fost supuși acelorași tratamente inumane ca la Pitești. Insulele Goli Otok și Sveti Grgur din Adriatică, situate la circa 3 km una de cealaltă, s-au constituit în lagăre de experimente de tip Pitești pentru bărbați și femei. Antonije Isakovici, membru al Academiei de la Belgrad, a scris despre aceste închisori romanul „Tren” (Moment), devenit best-seller după moartea lui Tito. Alija Izetbegovici, fostul președinte al BosnieiHerțegovinei și Nikola Kljusev, primul prim ministru al Republicii Macedonia, s-au numărat printre supraviețuitorii infernului de la Goli Otok. Publicăm aici un extras din materialul mai vast al profesorului Puiu, mulțumindu-i autorului pentru semnalarea acestui fapt istoric.

-Cum se poate numi cercetător al comunismului cineva care nu știe ce s-a întâmplat dincolo de gard?

-S-a pornit o discuție de la afirmația unui cercetător CNSAS privind fenomenul Pitești, personaj care consideră că cele întâmplate acolo s-ar fi datorat firii violente a legionarilor închiși. Afirmația nu este numai ciudată, dar și total nejustificată și nu se bazează pe nicio cercetare psihologică. Dar lansarea unei asemenea afirmații este cu atât mai surprinzătoare că cât în România nu se cunoaște – și cercetătorul în cauză, bănuiesc specialist în istorie, ar trebuie să știe – că „fenomenul Pitești” nu este un fenomen românesc. În Iugoslavia lui Tito, după conflictul Tito-Stalin, izbucnit în iunie 1948, toți cei care s-au pronunțat pentru Stalin au fost arestați, condamnați și deportați pe două insule din Marea Adriatică : Goli Otok (Insula Goală) – destinată bărbaților – și Sveti Grgur (Sf. Grigore) – unde au fost închise femei. Ca cifre, se estimează că pe cele două insule au fost circa 16.500 de deținuți politic din care au murit prin tortură și rele tratamente între 400 și 600. Unele surse vorbesc și de 4000 de decese. Pe insula Goli Otok erau deținute diverse persoane civile, în marea lor majoritate staliniști, comuniști convinși, intelectuali cu stagii în mișcarea comunistă sau în mișcarea de partizani – dar și anticomuniști și naționaliști. Insula Goli Otok era astfel denumită pentru că nu avea vegetație, fiind de fapt o stâncă imensă în mijlocul mării. Pe aceste insule tratamentul era exact ca cel de la Pitești: maltratarea la primire, la trecerea printr-un lanț de deținuți, iar apoi urmau ședințele de prelucrare-reeducare care trebuiau să ducă la recunoașterea „crimelor” și manifestarea căinței pentru aceste crime. Pe lângă bătaia lor și bătaia între deținuți se folosea și silirea nesupușilor să-și bea urina sau să-și mănânce excrementele. Cei de pe insulă aveau condamnări între opt și doisprezece ani, dar unii, după moartea lui Stalin, când Tito nu s-a mai simțit amenințat, au început să fie eliberați. Li s-a permis să se angajeze, dar la locul de muncă, o dată pe lună, avea loc o ședință cu toți salariații, în care foștii deținuți se căiau public în fața colegilor lor.

Trebuie spus că practica de la Pitești, Goli Otok și Sveti Grgur s-a folosit și în China și în Coreea de Nord, astfel încât se poate presupune că era o idee sovietică. De altfel sovieticii au contribuit în toate țările cu regim comunist la formarea și controlarea serviciilor de securitate, după cum se știe prea bine.

 În Iugoslavia, de altfel ca și în Bulgaria, ca să dăm doar două exemple de „peste gard”, cucerirea puterii de către comuniști a însemnat și masacrarea fără judecată a adversarilor politici sau a celor care prin autoritatea lor ar fi constituit un pericol pentru puterea comunistă. Astfel se apreciază că au fost executați peste 30.000 de oameni în fiecare dintre aceste țări.

Este de neînțeles de ce în România nu se cunosc lucruri esențiale din vecinătatea imediată pentru a se explica diverse momente conexe din istoria comunismului de la noi. Este vorba de necunoașterea unor limbi străine, de indolență privind lucrările de cercetare sau de altceva?

 

Tiberiu Puiu