Interviul este structurat în mai multe părți, din care vă prezentăm azi a doua parte.

Nooterapia versus pandemia și efectul de scară al dezarmării spirituale

Victor Roncea: Dle profesor, ați realizat studii asupra impactului social și psihologic al unor scenarii de hazard natural între care și cele referitoare la pandemii. V-aș solicita câteva reflecții asupra actualei pandemii de COVID-19 sub aspectul impactului social al acesteia și deopotrivă asupra capacității societății postmoderne de a gestiona efectele unei asemenea nenorociri. Cum reacționează omul postmodern la pandemie? Există particularități ale reacțiilor la pandemii în raport cu specificul civilizațiilor? Care ar fi principala particularitate a reacției la pandemia de COVID-19 a omului european, adică format după schema generativă a civilizației europene moderne? Se poate pune astfel problema?

 Ilie Bădescu: Incontestabil. Observarea cu privirea periferială, cum spun strategiștii, a comportamentului colectiv în actuala conjunctură indusă de pandemia de COVID-19 ne descoperă ceva foarte curios. După modul în care oamenii reacționează la această pandemie suntem conduși să constatăm un fel de consens, la scară planetară, că virusul a preluat conducerea conjuncturii de criză indusă de pandemie, cel puțin pe durata tranzitorie a creșterii și descreșterii valului epidemiologic. Într-un atare context, pare să triumfe convingerea, ea însăși bizară, că omul poate doar să-și creeze un sistem de minimă și aproape irelevantă „adăpostire”, pe care guvernele o denumesc cumva la unison „sistem de carantină” (de containment: izolare, încercuire a zonei afectate etc.).

Reacția de abandon este deslușită de comportamentul colectiv. Aproape toți au reacționat după modelul refugiului: și-au cumpărat provizii de făină, orez, conserve, apă și s-au retras în case ca într-un fel de adăposturi. Guvernele și specialiștii i-au încurajat pe oameni îndemnându-i să stea în case, retrași, sugerându-le că prea puține, spre deloc, sunt cele și cei care-i pot ajuta. Că, altfel spus, doar refugiul în izolarea propriului foaier este ceea ce li se poate oferi. Comportamentul este tipic pentru autodezarmare. Lumea și tot omul se livrează aceluiași comportament: admit că nu pot nimic, că singura variantă este să se adăpostească etc. Chestiunea aceasta ne descoperă o fațetă neașteptată, mult mai gravă. Acum se vede bine efectul procesului de dezarmare spirituală și duhovnicească forțată, pe care l-a practicat civilizația europeană modernă, îndrumându-i pe oameni de cel puțin 200 de ani încoace să se considere superiori naturii și să-l ignore pe Dumnezeu (Berdiaev consideră că procesul acesta al despărțirii omului de Dumnezeu, în și prin schema întregii civilizații europene moderne, a început în Quatrocente, când omul european cu știința și civilizația lui s-a rupt de spiritualitatea creștină pariind pe suprematismul rațiunii autonome).

Și iată că vine acest virus, din nu se știe ce punct întunecat al unei naturi disprețuite, ca să fie el oglinda unei omeniri care, rupându-se de natură și de Dumnezeu, să se descopere așa cum este de-adevăratălea: neputincioasă și penibilă tocmai din cauza acestei triple fracturi. Pandemia aceasta este oglinda planetară a chipului real al unei omeniri spiritualmente, duhovnicește dezarmată. E ca și cum forța amenințătoare dar și oglinditoare a pandemiei îl somează pe om să se contemple în oglinda închipuirilor spre care l-a ademenit „paranoia rațiunii”, cum ar spune Habermas.

Rațiunea autonomă l-a asigurat pe omul înșelat în trufia închipuirii sale că este superior față de natură și singur în univers, că n-are nevoie de Dumnezeu. Chiar așa i-a răspuns Laplace lui Napoleon care l-a întrebat unde este intervenția lui Dumnezeu în viziunea laplace-ană asupra mecanicii universului (la machine du monde). Răspunsul lui Laplace a fost:  „n-am avut nevoie de această ipoteză”. De cel puțin 200 de ani omul acesta autonom și-a desfigurat chipul cu atâtea închipuiri din care lipsește oglinda chipului lui Dumnezeu. Una dintre închipuiri este chiar idolatria științei autonome, care, prin decretul exclusivității rațiunii umane în actul cunoașterii, a devenit idolatră. Știința s-a transformat în religie. Încredințarea omului în exclusivitatea cunoașterii imanente, din care lipsește Dumnezeu, a transformat știința în Biserică și pe savant în noul preot al „religiei pozitive”, cum a botezat-o A. Comte, o „religie” fără Dumnezeu, falsă în credința ei dar nu mai puțin eficientă în rătăcirea sa. Povestea omului trece, iată, prin drama acestor fracturi, pe care, în trufia lui le-a ignorat.

În genere, pandemiile sunt, în ele însele, fenomene care ne avertizează asupra unor dezechilibre ale intersecțiilor dintre antroposferă, ecosferă și noosferă, dintre lucruri, oameni și duhul lucrător. Iată dar că omul modern și civilizația lui intră în deflagrația pandemiilor cu moștenirea unui handicap, după o lungă vreme în care s-a autoîndrumat să considere handicapul dobândit drept progres și înaintare în civilizație. Omul de tip european este spiritualmente și duhovnicește dezarmat în fața fracturilor pe care pandemiile i le etalează în amara lor tragedie. Pentru a ieși dintr-un asemenea impas omul și civilizația europeană vor trebui să iasă din conjunctura fracturilor, să redobândească unitatea cu natura și cu Dumnezeu, să-și arunce masca trufiei, a închipuirii de sine, pentru a-și redobândi chipul său dintâi în care se oglindește Dumnezeu și astfel se recuperează și armonia cu natura. Abia astfel se va modifica și reacția societății la hazarde naturale precum este și pandemia de COVID-19. Ele se propagă în societate, dar societățile sunt diferite și unul dintre criteriile diferenței este gradația înarmării spirituale, duhovnicești atât a individului cât și a colectivității.

CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE