Ales, în 2014, deputat în Parlamentul European pe lista PSD-PC, Laurenţiu Rebega a ajuns la Bruxelles la un grup de stânga, cel al Socialiștilor și Democraţilor, de la care a migrat la grupul de dreapta al Conservatorilor.
Laurenţiu Rebega ne-a explicat ce l-a determinat să facă pasul de la stânga în România la dreapta, în Europa: “Când am ajuns la Bruxelles, am fost luat la pachet împreună cu colegii mei de listă. Când am început să înţeleg care sunt orientările europene, cu tot respectul și toată dragostea pentru colegii de la PSD, am plecat, pentru că nu aveam aceleași idei”.
Despre politicienii români, Laureţiu Rebega o spune deschis: Îmi pare rău că trebuie să o spun, dar marea majoritate a politicienilor români vorbesc ca la ședinţele UTC de pe vremuri: spun doar ce vrea să audă „prezidiul”.
Despre viitorul UE, europarlamentarul Rebega vorbeşte la fel de deschis: . „Uniunea” a avut loc între naţiuni cu drepturi egale. Dacă naţiunile dispar, „Uniunea” devine nulă de drept!
Evenimentul zilei: Este România conservatoare?
Laurenţiu Rebega: În general, da. Poate mai puţin decât Marea Britanie sau Polonia, dar cu siguranţă mai conservatoare decât Danemarca, Finlanda sau Olanda... Am enumerat câteva ţări care au reprezentanţi în grupul conservator din Parlamentul European.
-Ce părere aveţi despre traseism?
-Este opusul mersului cu turma!
-Sunteţi adeptul principiului „Ubi bene, ibi patria”?
-În niciun caz! Esenţa existenţei umane este echilibrul între individ și societate și, implicit, cel dintre memoria individuală și memoria colectivă. Pe scurt, fiecare om este legat de istorie, de tradiţie și de ceea ce numim patrie. Un cuvânt care este, din păcate, cam demonetizat astăzi.
-Atunci, în Parlamentul European, ce sunteţi: politician sau român?
-Dacă aș fi un adevărat politician, v-aș răspunde că sunt un politician român. Dar, cum nu mă consider un adevărat politician, o să vă răspund onest: în Parlamentul European sunt, în primul rând, român!
-Totuși, conform documentelor Uniunii Europene, membrii Parlamentului îi reprezintă pe cetăţenii europeni, indiferent de apartenenţa naţională. Parlamentarii sunt reprezentanţii unor curente politice.
-Da, așa am crezut și eu, la început. Realitatea, însă, e mult mai nuanţată. Dincolo de afilierea politică, delegaţiile naţionale cooperează în permanenţă, într-un mod - ca să zic așa – transpartinic, iar occidentalii nu văd nimic rău în asta.
-Cum aţi ajuns de la un grup de stânga, cel al Socialiștilor și Democraţilor, la grupul de dreapta al Conservatorilor?
-Simplu. În România, înainte de alegerile europarlamentare din 2014, eram membru al unui partid de dreapta, Partidul Conservator. Lista pe care am candidat era PSD-PC. Când am ajuns la Bruxelles, am fost luat la pachet împreună cu colegii mei de listă. Când am început să înţeleg care sunt orientările europene, cu tot respectul și toată dragostea pentru colegii de la PSD, am plecat, pentru că nu aveam aceleași idei.
-Dar în ţară, când aţi acceptat să fiţi trecut pe listă, aveaţi aceleși idei?
-Paradoxal, da! Și aici este originea criticilor pe care le aduc PSD-ului. Eu sunt, prin firea mea, un om al acţiunii. Până în 2014, nu mi-am bătut capul cu doctrinele politice. În ţară erau - și înca sunt - destule probleme care aveau - și încă au - nevoie de o soluţie urgentă, aș zice „fizică”. Dacă cineva este în pericol, nu te gândești dacă să îi întinzi mâna dreaptă sau mâna stângă: îl ajuţi, pur și simplu! Ei, în Europa, se schimbă datele problemei, cel puţin în Parlament. Activitatea de aici presupune discutarea și elaborarea unor politici și acte normative pe termen lung, în care abordarea doctrinară este importantă.
Pe scurt, am plecat către zona politică în care cred!
Acum, după patru ani petrecuţi în Parlamentul European, îmi dau seama că, pe de o parte, cetăţenii români sunt foarte puţin informaţi despre problemele europene și, pe de altă parte, politicienilor români le e frică - da, da, frică! - să-și asume poziţii tranșante și să vorbească din străfundul conștiinţei. Îmi pare rău că trebuie să o spun, dar marea majoritate a politicienilor români vorbesc ca la ședinţele UTC de pe vremuri: spun doar ce vrea să audă „prezidiul”.
- Și ce propuneţi?
-Propun ceea ce este logic, fezabil și de bun simţ. Pentru început, o Europă unită, dar în care să nu abandonăm structurile naţionale. „Uniunea” a avut loc între naţiuni cu drepturi egale. Dacă naţiunile dispar, „Uniunea” devine nulă de drept! Drepturile naţiunilor trebuie să se refere la un set de elemente comune, accesibile, la un moment dat, tuturor. Construcţia europeană a început bine prin proclamarea celor patru libertăţi, dar, de câţiva ani buni, există un dezechilibru care se accentuează. Statele mari și bogate tind să impună reguli dezavantajoase pentru cei mai mici și mai săraci. Ori, aici eu văd o ipocrizie. Pe de o parte, ni se cer nouă, celor săraci, solidaritate și eliminarea oricărei forme de protecţionism, iar, de cealaltă parte, cei bogaţi promovează tot felul de bariere prin care își însușesc niște beneficii în detrimentul celor săraci. Nu înţeleg cum se poate ajunge la coeziune prin creșterea polarizării între bogaţi și săraci, și, mai ales, nu înţeleg cum se poate predica, de la Bruxelles, în aceste condiţii, ideea unui super-stat.
În construcţia europeană, nu putem să ardem niște etape. Europa se construiește pornind de la naţiuni, cu aceste naţiuni și pentru aceste naţiuni! Ideea ca, în câţiva ani, să avem un super-stat cu „cetăţeni europeni”, lipsiţi de identitate naţională, este utopică și, ca orice utopie, foarte periculoasă.
Nu știu! Poate, în mai multe generaţii, se va ajunge și la o astfel de Europă omogenă. Dar, dacă vrem ca Europa să fie o societate, un astfel de proces care are nevoie de timp. Și eu sper că Europa își va păstra diversitatea.
Dar dacă vom decreta abolirea naţiunilor de pe o zi pe alta, ceea ce va rezulta nu va fi o societate, ci o colecţie de indivizi sau de triburi barbare și nomade.
- Și ce poate face România?
- ... pentru că e mică, slabă, săracă, la limita dintre imperii etc, etc!
- N-am spus asta!
-Nu, dar mulţi români, din păcate, așa gândesc! În vremurile de demult asta era o tactică: veneau invadatorii, noi ne ascundeam în munţi și în codri. Eram mici, nu ne amestecam în lupta altora. Acum, când spaţiul a fost anulat, practic, nu mai avem unde să ne ascundem. Singura noastră șansă, ca naţiune, este să ne afirmăm, activ, în lume!
- Păi, ca să vă preiau metafora, acum, românii se „ascund” în străinătate!
-Da! Asta este una dintre cele două mari probleme existenţiale ale României! Foarte mulţi români nu mai au încredere în ideea de „România”. Nu spun că nu își iubesc ţara, dar o iubesc ca pe un obiect de muzeu, ca pe o fotografie încremenită în trecut. Or, orice ţară e vie, are și bune și rele! A-ţi iubi ţara înseamnă a trăi cu ea și pentru ea! Și pentru viitorul ei!
-Deci românii din străinătate sunt pierduţi pentru România?
-Nu! În măsura în care ei continuă să trăiască „românește”! Adică în măsura în care se implică și contribuie, constant, la întreţinerea „românităţii”.
Vedeţi, cam după anul 2000, când numărul românilor plecaţi peste hotare a devenit foarte mare, s-au profilat, ca să zic așa, două școli de gândire printre politicieni. Unii spuneau că oamenii plecaţi sunt, 100%, „ai noștri” și că trebuie să-i aducem înapoi, iar alţii spuneau, dimpotrivă, că toţi cei plecaţi sunt plecaţi definitiv și că România trebuie să-i uite! Realitatea este mult mai nuanţată și a judeca în termeni de „sau-sau” este și imoral, și ineficient, și, ca să zic așa, contra naturii!
Dar, pentru ca românii din străinătate să formeze cu adevărat o „diaspora”, trebuie ca ţara să le ofere forţa, căldura, inspiraţia, mândria, mă rog, într-un cuvânt, motivaţia de a trăi „românește”. Aici e problema: cum facem ca în România să fie bine, ca ideea de „România” să rămână tânără, frumoasă și atrăgătoare?
- Asta o spun mulţi, și nu de ieri, de azi...
-De acord! De vorbit, vorbesc mulţi, de făcut, fac puţini!
-Și dumneavoastră ce faceţi?
- Trebuia să vină și întrebarea asta! Eu am fost și voi fi întotdeauna un om al acţiunii. Am avut șansa să lucrez, la munca „de jos”, în Occident și, mai târziu, în Parlamentul European, am interacţionat cu foarte multă lume. Pot să spun cu mâna pe inimă că noi, în România, nu suntem nici mai proști, nici mai leneși și nici mai corupţi decât cei din Occident. Suntem, însă, foarte individualiști și, în consecinţă, foarte dezorganizaţi. Aici intervine a doua mare problemă existenţială a României – suntem o naţiune profund divizată! Și de aici vine proiectul meu politic: vreau să fac parte dintre cei care unesc. Vreau să contribui la o cultură a cooperării în România și la o civilizaţie a dialogului în Europa. Cu aceste idei m-am alăturat proiectului PRO România!
-Vă referiţi la partidul lui Victor Ponta?
-Da, cu precizarea că partidul nu este nici al lui Victor Ponta, nici al lui Daniel Constantin, nici al lui Laurenţiu Rebega! Este un partid născut într-o nouă realitate – cea a României europene, într-un moment în care nici Uniunea Europeană și nici lumea, în ansamblu, nu par a-și găsi un azimut clar...
- Staţi puţin! Am două nelămuriri. Mai întâi, aflu, sau mi se pare că aflu, pentru prima dată că PRO România este un partid conservator, apoi, că grupul conservator ar fi o salvare pentru Uniunea Europeană!
-Nu! PRO România nu este un partid conservator, în sensul clasic al termenului. Dar, din aceeași perspectivă, nu este nici un partid social-democrat sau un partid liberal! Avem ambiţia să construim un partid care să lucreze „pe proiecte”, optând, la fiecare proiect, pentru setul de politici care este cel mai potrivit pentru interesul României. Adică avem, în PRO România, grupuri de toate orientările.
-Nu vă e teamă că veţi fi acuzaţi de diletantism sau de lipsă de coerenţă ideologică?
-Cei care se tem nu au ce căuta în politică! Și nu, nu putem fi acuzaţi de incoerenţă, de vreme ce am discutat aceste lucruri de mult, cu mare seriozitate și am hotărât să ni le asumăm, clar, de la început. Mult mai grav ar fi să fim ipocriţi, așa cum este, de exemplu, actualul PSD, care se bate în piept cu cărămida roșie a social-democraţiei, dar, la guvernare fiind, perpetuează un trunchi de politici neoliberale: impozitează munca și nu capitalul, acordă spaţiu liber marilor multinaţionale, menţine redevenţele la niveluri ridicole etc, etc. Sau, cum a făcut Băsescu atunci când a mutat, peste noapte, PD-ul de la stânga la dreapta, fără niciun scrupul democratic!
Noi preferăm să spunem cetăţenilor: iată, avem proiectele cutare și cutare, pe care le vom pune în practică prin mijloacele X și Y, în intervalul de timp Z!
-Și cum veţi salva Europa?
-N-am spus niciodată că noi vom salva Europa!
- Eu așa am înţeles!
- Nu, nu! În general, îi privesc cu circumspecţie pe cei care se autoproclamă salvatori. Orice politician și orice partid politic care acceptă democraţia trebuie să accepte și ideea că nimeni nu este depozitarul adevărului absolut și că, mai devreme sau mai târziu, realităţile vor evolua independent de convingerile de la un moment dat.
Voiam să spun, însă, că în Europa ideile conservatoare sunt, în această perioadă, foarte discutate. Europa are nevoie de rădăcini, are nevoie de valorile tradiţiei... Apelul la conservatorism poate, astăzi, ajuta la regăsirea spiritului european din vremea părinţilor fondatori ai Uniunii. Dar asta nu înseamnă că Europa viitorului va fi o întoarcere în trecut! Europa, ca și România, se va construi deopotrivă cu spirit întreprinzător, cu grijă socială și cu valori ale tradiţiei.
-Cine va veni la PRO România?
-Toţi cei care nu sunt înregimentaţi în alte partide și care cred că merită să se implice în viaţa politică a ţării. Vrem să fim, cu adevărat, un partid în care să existe democraţie!