Abandonul Apusenilor, "o neglijenţă de neiertat" a puterii

În Apuseni, aurul nu înseamnă totul. Ba chiar cântăreşte puţin, nesemnificativ, în faţa tradiţiei şi culturii moţilor. Cel puţin aşa se vede totul prin ochii Cristinei Oancea, un regizor al Televiziunii Române, care a filmat sute de ore pentru un documentar despre viitorul locuitorilor din Apuseni.

"Filmele mele nu sunt despre aur, ci despre tot restul", spune Cristina, care consideră că românii care uită Apusenii nu valorează mai mult decât cei care îşi uită părinţii. Filmul "Apuseni la viitor" prezintă povestea a trei tineri moţi, care studiază în Cluj-Napoca şi Satu Mare.

Ce au ei diferit faţă de colegii lor? "Sunt copii ai Apusenilor şi îi poartă cu ei pretutindeni. Sunt trei dintre tinerii pe care mi-i imaginez mulţi, îi ştiu mulţi, care nu vor lăsa Apusenii să moară". Documentarul va fi difuzat de postul TVR2, luni, 9 martie, de la ora 17:30. Evz.ro: Moţii sunt consideraţi o comunitate aparte, una care reuşeste să îşi păstreze tradiţiile, în total contrast faţă de multe regiuni ale ţării. Este o prejudecată sau un adevăr? Cristina Oancea: E un adevăr. Moţii sunt croiţi din aceeaşi stâncă tare de cremene ca şi Apusenii. Dacă n-ar fi fost aşa, probabil că Munţii Apuseni ar fi fost de veacuri depopulaţi, pentru că, acolo, viaţa e tare grea. Nicăieri altundeva n-am văzut femei cosind, şi nu oriunde, ci cosind pe coasta unui deal atât de abrupt, încât se sprijineau pe un genunchi! De fapt, nu e vorba doar de tradiţii. Moţii sunt păstrători ai fiinţei noastre, ca popor. Aproape fiecare curte ori răspântie este binecuvântată cu o cruce, iar în biserica, lângă altar, se află steagul tricolor. Nu pot să spun în cuvinte cât de tare m-a impresionat. De aici decurge păstrarea tradiţiilor şi, ceea ce e mai important, păstrarea unui stil de viaţă tradiţional şi a unor valori tradiţionale. Acest aspect m-a impresionat cel mai tare şi continuă să mă uimească şi să mă îmbogăţească sufleteşte. Am întâlnit lucrurile pe care le ştiam şi le simţeam fundamentale în sufletul meu, dar lipseau din cotidianul agitat al vieţii mele de bucureştean. Şi, în primul rand, un tip de relaţii între oameni care aici a dispărut demult, dinainte ca eu să mă nasc. Când i-ai cunoscut pe moţi şi cum îi vezi pe moţii de astăzi? Prima mea aventură în Ţara Moţilor s-a petrecut în martie 2005, pe urmele unei istorii a mineritului de aur. Era iarnă, cu zăpadă de un metru, şi, în prima bucătarie în care am intrat, bătrâna care ţesea la război mi-a zis "Uite cât eşti de udă, treci colea, lângă ler, să te usuci". Era prima dată când auzeam cuvântul LER altfel decât în colinde, nici nu ştiam că înseamnă cuptor. Primii moţi pe care i-am cunoscut erau foarte bătrâni, am început cu generaţia bunicilor... Ultimii supravieţuitori ai mineritului tradiţional din perioada interbelică şi ai represiunii comuniste brutale ce s-a derulat în zonă. Eram într-o luptă contra cronometru cu Timpul, firul măsurat al vieţii lor. În acea primă călătorie, am înregistrat câteva mărturii extraordinare, pe care peste câteva luni nu le-aş mai fi avut. Apoi, am cunoscut tot mai mulţi oameni, mai vârstnici ori mai tineri, ori foarte tineri, şi am recunoscut aceeaşi fibră dârză de oameni, de care mă simt foarte mândră.

"Românii care uită Apusenii nu valoreaza mai mult decât copiii care-şi uită părinţii" Care sunt problemele lor? Cum justifici că tot mai mulţi dintre cei de aici au ales să îşi caute viitorul în Italia şi Spania, nu in Apuseni? Cam ca în toată ţara, nu-i aşa? Cu deosebirea că în Bucium (judeţul Alba), de pildă, au crescut în câţiva ani câteva structuri de case, tot de lemn, tradiţionale, care aparţin băieţilor care muncesc în Spania. Asta înseamnă că Spania e doar o etapă. Dar prima întrebare e foarte serioasă. Regiunea a pus întotdeauna probleme de dezvoltare, cel puţin în epoca modernă. Nu vreau să mă refer la perioada dinainte de 1918, mă mulţumesc să amintesc că guvernul Brătianu vedea, în anii '20, dezvoltarea regiunii ca o prioritate. Teoretic. Practic, nu s-a întâmplat niciodată nicio minune. Guvernele şi regimurile politice s-au succedat, dar dezvoltarea se lasă încă aşteptată. Sa fie oare relieful prea aspru, sau moţii prea demni? Cert e că puterea centrală a ales, de fiecare dată, să-i lase ... în sărăcia lor. Nu vreau să văd în asta un scenariu prin care se urmăreşte ca localnicii, lipsiţi de orice alternativă, să accepte proiecte inacceptabile. Poate e doar o neglijenţă. Dar, în cazul acesta, e o neglijenţă de neiertat. Pentru că, în Munţii Apuseni, ne avem rădăcinile. Românii care-i uită nu valoreaza mai mult decât copiii care-şi uită părinţii.

Vorbeşte-ne despre noul tău film. Există un viitor promiţător pentru moţi şi pentru obiceiurile lor? Dacă au Apusenii viitor, iată o întrebare care m-a chinuit mereu. Uneori mi s-a parut că nu, pentru că nu-i cunoşteam pe-atunci destul. Fără drumuri, uneori fără electricitate, până mai ieri fără telefon, vedeam satele Apusenilor micşorându-se, îngustându-se, pustiindu-se ... Vedeam casele Roşiei Montane împuţinându-se de la o călătorie la următoarea. Mai au oare, Apusenii, viitor? După ce i-am cunoscut pe Bianca, Răzvan şi Octavia (protagoniştii documentarului), am aflat că au. Am încercat să-mi imaginez cum aş putea să vorbesc despre Munţii Apuseni nu la timpul trecut, cum o făcusem până acum, ci la viitor. Aşa se şi numeşte filmul, "Apuseni la viitor", şi este un demers necesar al Televiziunii Române, care se adresează în special publicului tânăr. De dragul tuturor tinerilor care au acum 18, 19, 20 de ani, era foarte important să aflăm şi să arătăm ce sunt în stare să facă trei tineri de vârsta lor! Iar din "dialogul" lor se conturează un profil al unei întregi generaţii, mult mai profund decât eram înclinaţi să credem. România are viitor.

Cine îţi sunt personajele din film? Sunt Bianca, Octavia şi Răzvan. Sunt trei tineri absolut normali, care studiază în oraşe mari şi duc o viaţă modernă, ca orice tineri de vârsta lor. Dar sunt copii ai Apusenilor şi îi poarta cu ei pretutindeni. Sunt trei dintre tinerii pe care mi-i imaginez mulţi, îi ştiu multi, care nu vor lăsa Apusenii să moară. Întâmplător sau nu, ei provin din judeţele Cluj, Alba, Hunedoara, acoperind simbolic zona nordică, centrală şi de sud a Apusenilor. Sunt foarte tineri, au puţină experienţă de viaţă, dar au curaj şi, mai ales, au o viziune. Nu vreau să vă povestesc filmul, nu vreau să dezvălui prea multe despre ei, îi las să se prezinte singuri. Vreau doar să le mulţumesc din toată inima, pentru că mi-au arătat cel mai frumos şi mai luminos chip al Apusenilor, să mulţumesc familiilor lor, care i-au crescut atât de minunaţi, iar pe noi ne-au ajutat atât de mult. Cert e că am dorit să fie o poveste firească, am ales să-i las să-şi împărtăşească ei înşişi experienţele şi valorile. Să percepem prin ochii lor spaţiul Apusenilor şi valorile sale autentice. Să trăim întâlnirile lor, speranţele şi dezamăgirile lor. Iar dacă toate acestea au fost cu putinţă, este fara indoiala datorita exceptionalului director de imagine al filmului, domnul Ion Cristodulo, un artist şi un coleg fara pereche, care poate crea o materialitate plastică fiecărui gând şi fiecărei emoţii. Am filmat 24 de zile în Mărişel (judetul Cluj), în Marna Nouă (Satu-Mare), în Bucium (Alba), în Ursici şi Banpotoc (Hunedoara), în Cluj-Napoca şi Satu Mare. Cum percep oamenii de acolo pericolul de la Roşia Montană? Dacă n-ai văzut din avion, de la zece mii de metri, carieră de cupru de la Roşia Poieni, nu îţi poţi imagina cum ţi-ar afecta viaţa o exploatare de multe ori mai mare. Mulţi dintre localnici au fost determinaţi să creadă că impactul va fi minim, iar bunăstarea - imediata, lucru de care eu personal mă îndoiesc. Alţii simt că a consimţi la o asemenea lucrare echivalează cu a consimţi la un păcat împotriva legii lui Dumnezeu şi a firii. Însă nu mi-am propus niciodată să abordez în filmele mele oportunitatea proiectului în cauză: am dorit doar să mă asigur că oamenii ştiu despre ce e vorba, care e miza, că înteleg cât de mare e valoarea patrimoniului natural, arheologic şi socio-cultural pus în discuţie. Că sunt conştienţi de unicitatea peisajului natural şi etnografic al Apusenilor, în planul civilizaţiei europene şi mondiale, şi de faptul că anumite valori nu sunt negociabile. Filmele mele nu sunt despre aur, ci despre TOT RESTUL... Ai învăţat să cânţi la tulnic? Nu, dar mai e vreme.

Mâine, citiţi pe evz.ro un articol despre problemele moţilor şi eforturile de a păstra superbele tradiţii din această zonă, realizat împreună cu Uniunea Munţii Apuseni.

FOTOGRAFII: UNIUNEA MUNŢILOR APUSENII (www.motii.ro)

CITIŢI ŞI:

Moţii - un veac de "discriminare pozitivă", cu pauze