„A murit un doctor.” Aşa începe textul prin care Ramona Gorasciuc expune cum a murit o parte din ea odată cu moartea bebeluşului.

Prin rândurile de mai jos, medicul pediatru care a profesat şi la Timişoara a încercat să se descarce. Să refuleze pentru a se elibera cumva, într-o oarecare măsură, de această drama. Doar una dintre nenumăratele drame care îi seacă sufleteşte pe medicii din toată lumea de-a lungul carierelor.

Dincolo de acest demers emoţionant şi copleşitor, Ramona Gorasciuc a dezvăluit publicului o parte din viaţa unui medic. O mică parte. Un tablou care cu siguranţă conţine şi mai multe tuşe despre care mulţi habar n-au.

„A murit un doctor. Fapt banal pentru mulți dintre voi și noi.”

„A murit un doctor. Fapt banal pentru mulți dintre voi și noi. Ce îi pasă furnicarului de oameni? Îi pasă cuiva și de ce i-ar păsa?

Mie îmi pasă. Un om ce și-a dedicat cei mai frumoși ani, cei a tinereții și a vâlvătăii vieții studiului complicatului corp omenesc.

A renunțat la sărbători în familie, la cozonaci, la râsete și a ales gărzi în spital. Spitalul i-a devenit casă și familie. Îl vezi pe coridoarele goale noaptea când obosit își caută patul de pușcăriaș.

Da! Spitalul este pușcăria noastră. Ne condamnăm la pușcărie cu toată tăria și conștiința împăcată. Ne condamnăm să mâncăm ce ne vine pe niște tăvi înnegrite de vremi și vremuri cu mâncare făcută la cazan, cum o da Dumnezeu.

Dormim în cearceafuri de bolnavi.

Noi înșine câteodată bolnavi, ignorând strigătele propriului corp, strângem din dinţi și mergem mai departe ca o săgeată. Spre moarte. Și nimic nu ne oprește. Căutăm probleme, luptăm cu moartea și cu conștiința noastră.

Ne acuzăm singuri, ne autoflagelăm, ne biciuim cu biciul științei sau a neștiinței că puteam face mai mult. Căutăm și ne înrăim între noi. Ne acuzăm între noi de greșeli și suntem singuri în fața pacientului.

În fiecare zi și în fața fiecărui pacient dăm examenul vieții noastre. Nu mai e anatomie, fiziopatologie, infecțioase… Nu mai sunt examene pe bucăți. Sunt toate la un loc, deodată.

Rațiunea și simțămintele se bat și se împacă.

Poate logica medicală formată pe ani de buchiseală e contrazisă de instinctul medical și uman. Câteodată în ciuda a tot și a miilor de foi citite, ceva din noi ne spune că e altceva.

Sau câteodată ne înspăimântăm singuri cu boli ce ne pocnesc în cap ca floricelele puse la copt. Ne calmăm singuri fiind și procurorul, și avocatul bolnavului. Argumentăm în mintea noastră, eliminăm boli cu gândirea noastră, luăm asupra noastră temeri pentru a nu le da temeri nejustificate celor care se uită la noi ca la dumnezei.

Când noi știm că suntem mai muritori ca cel mai trecătoare ființă pe acest pămînt. Suntem ca păpădiile. Fragili și doar un vânt ne poate împrăștia în toate cele 4 vânturi și colțuri ale pămîntului rotund. Adică nicăieri.

Da. Un doctor e un om chinuit.

Chinuit de el însuși. Și de semeni, dar chinul interior e cel mai cumplit. Remușcări, regrete și vini. Cele mai multe închipuite, dar ce mai contează? Creierul nostru nu știe ce e realitate și ce e imaginație? El se hrănește cu ce îi dăm. Și noi îi dăm boală și moarte. În fiecare zi lăsată de Dumnezeu pe acest pământ.

Nu avem Duminică.

Chiar și Dumnezeu s-a odihnit când a creat această lume. Numai doctorul nu. Doctorul este condamnat sa ia acasă boli si moarte. În cap retrăind același lucru de mii de ori pe secunde. Și în corpul lui supus la ignorarea ritmului propriei vieți. Ignoră foamea și nevoile fiziologice. Ignoră somnul. Ignoră oboseala. Ignoră frigul.

Operează, consultă, tratează și supraveghează omul.

Cu propria lui viață. Odată doctor, întotdeauna doctor. În avion, în sălbăticie, în creierii munților, bătrân și poate la retras din activitate, dacă este un nevolnic bolnav acest om numit doctor obligat de propria umanitate și cu divina răspundere se coboară în prăpastia răului căutînd să mângîie și să aline suferința umană.

Un doctor este până la propria lui moarte cel care va căuta cu asiduitate și constant să vindece.

Pentru că şi-a dedicat viaţa acestei meniri. Și-a dedicat peste zece ani de citire și umilință. Pentru că nu ne dăm seama cât de mici suntem până nu vedem ce complicați suntem făcuți.

Poate un doctor nu arată umilința, dar este în fiecare zi umilit de lume, divinitate sau acest univers, spuneti-i cum doriți. Mândria lui este zdrobită de câte un prognostic negativ infirmat miraculos de ceva ce noi știm că exista și ateii o neagă.

Sau de o evoluție fulminantă și asistăm neputincioşi cum pacientul nostru se scurge din mâinile noastre și toată știința noastră nu îl poate ajuta.

Reanimarea nou-născutului, acestă ființă plăpândă, neformată să fie protejată de frig și de lumea asta atât de vitregă, acest boț de carne ce pâlpîie în măruntaiele mamei lui, această ființă umană incapabilă să supraviețuiască fără căldura unui adult, e adus la viață în SECUNDE.

Câteva secunde și este prea târziu.

Nu mi-a murit încă între mâini niciun micuț. Scriu acum cu privirea încețoșată de lacrimi. Se împleticesc literele pe tastatura telefonului luminos. Singurul pacient pentru care am trecut și marea, și cerurile în cariera mea de medic pediatru, pentru care am ignorat orice, a fost un copil mort în burta mamei lui.

Nu mai mișca de ore bune și nu știam că era mort. Era ora prânzului și eram la cantina spitalului și mă sună moașa în urgenţă. Am alergat în sala de nașteri și l-am așteptat. Mi-a adus un copil mort. Analizele lui din cordonul ombilical, acea legătură de viață și moarte, arătau ca îi lipsise oxigenul, acest gaz ce e viața, timp de cel puțin minute bune.

Erau incompatibile cu viaţa. Era mort.

Spital din Franţa

Dar eu nu știam. Și nici ginecologul. L-a scos cu forcepsul cu tot cu placentă. Mi l-au pus în față pe o măsuță încălzită și nu am mai avut timp sa întreb pe nimeni nimic. Decât să fac ce am fost instruită militărește: să aduc orice copil la viață.

L-am intubat în secundele ce au urmat, i-am masat inima și i-am administrat adrenalină, i-am umplut corpușorul cu lichide și i-am făcut chiar și o transfuzie de sânge în urgență.

Am depășit timpul de 20 de minute nerenunțând la el. Eram 3 medici. Un alt pediatru era pierdut. Am urlat la el. Un anestezist tânăr mă privea cu milă. Și moașele. Eram sânge pe mască, pe față și pe piept.

Am uitat după un timp sa mă cronometrez și moașele știau că trebuie să mă opresc. Și îmi dădeau semne. Dar eu nu am vrut. Anestezistul le-a zis: «Faceți-o pentru ea.» Ea eram eu. Am auzit asta ca prin vis. Îi recuperasem inimioara, dar creierul era mort de mult timp. Copilul a murit în reanimare neonatală la alt spital.

A plecat la alt spital și eu plecând spre casă am plâns 80 de kilometri până la Versailles. Am mers direct la biserică. Catolică, dar un singur Dumnezeu ne conduce pe acest pământ. Hohoteam de ore bune și m-am prăbușit pe lespezile de piatră rece. A venit preotul și nu știa ce să îmi spună și să îmi facă. S-a pus lângă mine în genunchi. Atât.

Asta trăiește un doctor. A murit un doctor.

Hohotele s-au oprit încet, încet, dar lacrimile nu s-au oprit pentru acel copil nici acum.

Cînd m-am dus să văd părinții, niște oameni amărâți, doar ochii ne-au vorbit. Au știut. Au știut că am făcut tot ce mi-a fost în putere. L-am auzit pe anestezist vorbind. Mama era seacă de lacrimi și puteri. Era uscată de durere.

Asta trăiește un doctor. A murit un doctor. Dar ce îi pasă lumii întregi de el?”, a scris Ramona Gorasciuc

„Île-de-France este una dintre cele 18 de regiuni ale Franței. Capitala regiunii este orașul Paris iar regiunea cuprinde 8 departamente ce reprezintă, în mare, regiunea metropolitană a Franței. A fost creată în 1976, când a înlocuit Districtul Regiunii Pariziene, creat în 1961”, se arată pe wikipedia.org.