Între două puciuri pentru încălecarea justiţiei, care până acum cred că i-au lăsat fără grai şi pe acei propagandişti ai săi care mai au un ultim dram de luciditate, guvernul Ponta găseşte timp să facă harceaparcea şi alte instituţii, uneori fără săşi dea seama, mai mult decât oricare cabinet din 1990 încoace. Ceea ce e dreptul lui şi ne-ar amuza pe toţi dacă n-ar fi la mijloc şi miza - e drept, minoră în context - guvernării ţării.

O să ne explice premierul şi suporterii săi ce-au vrut să spună prin controlul parlamentar asupra CSM, o chestie mai neconstituţională decât a putut Băsescu să producă vreodată în cei opt ani de domnie ai săi. Acum să luăm un subiect de public policy pur, la care era vorba că echipa USL va mânca jar, faţă de incompetenţii Boc, Ialomiţianu et comp. Or, ce observăm e un cazacioc prin străchini cum n-am mai văzut: mă refer la chestiunea taxelor şi impozitelor locale. Am constatat de multe ori că pe această temă oarecum obscură, dar importantă, publicul e un pic în urma legislaţiei în vigoare, care, începând de prin 1998, a fost reformată decisiv în spirit european. Rupând cu tradiţia bugetării de tip sovietic, adică opacă, negociabilă şi deci clientelară, administraţia locală a primit surse proprii de venit - proprii, adică decise, încasate şi utilizate liber de consiliile locale. Fiind direct alese de cetăţeni şi ne-subordonate guvernului central (prin Constituţie), autorităţile locale au în fond aceeaşi legitimitate ca şi parlamentul naţional. De aceea e normal să dispună de nişte resurse bugetare proprii, pe care să decidă, bine sau prost, şi de care să dea socoteală direct cetăţenilor, că altfel autonomia ar fi vorbă goală. Însă lumea are un disconfort faţă de consecinţele practice ale autonomiei, care în România oricum e destul de limitată (ca procent din bugetul local), în sensul că sar de fund în sus şi încep să zbiere ori de câte ori vreun consiliu local îşi ia rolul în serios şi dovedeşte iniţiativă fiscală, sau când apare diversitate de soluţii. Nici măcar nu le dă prin cap că finanţele locale pot funcţiona şi altfel decât prin alocări directe, pe tabel, de la ministere. La chestiune: un instrument important al autonomiei îl reprezintă actualizarea cu inflaţia a plafoanelor între care consiliile locale, la fiecare început de an, pot stabili impozitele proprii (clădiri, terenuri, vehicule). Plafonarea în sine e o măsură destul de paternalistă, pornită din teama nejustificată a guvernelor că vreun primar va propune creşterea impozitelor nemăsurat de mult. Ca şi când ei nu sunt autorităţi alese şi ar fi vreunul nebun să-şi pună oamenii în cap aiurea. De fapt, pericolul real, constatat în practică, este exact pe dos: mai curând să le scadă iresponsabil, în special în ani electorali, iar apoi să vină cu căciula în mână la guvern. Tocmai pentru a evita derapajele populiste în jos şi erodarea bazei proprii de venituri locale, Codul Fiscal prevede actualizarea periodică cu inflaţia a parantezelor de impozitare locală. Măsura a fost o dată discutată şi decisă, când s-a adoptat Codul, care e lege organică; HG periodice de actualizare, precum cea publicată şi apoi retrasă de Finanţe, n-ar mai trebui analizate ca oportunitate, ci doar ca nivel al parametrilor tehnici. Ca atare, presiunea politică creată de Ponta şi Duşa, ministrul de interne, care nici nu cred că au înţeles despre ce e vorba, pentru s se retrage HG şi a se anula indexarea cu inflaţia, reprezintă o abatere de la lege (Codul Fiscal) şi o proastă practică bugetară, prin torpilarea din raţiuni pur electorale a bazei de venituri locale în România. Plafonarea în sine e o măsură destul de paternalistă, pornită din teama nejustifi cată a guvernelor că vreun primar va propune creşterea impozitelor nemăsurat de mult.