Prin „speranţe” înţeleg perspectiva unei vieţi decente, cu tot ceea ce înseamnă ea, pentru majoritatea oamenilor, măcar, dacă nu pentru fiecare. O viaţă în care să poţi respira, să nu cunoşti stresul lipsurilor cotidiene şi nici pe cel al problemelor psihologice care apar într-o lume neaşezată cum trebuie. Bunăstarea materială şi cea spirituală sunt, de fapt, de nedespărţit, aşa cu e imposibil să desprindem sufletul, cu nevoile sale, de trupul din miezul căruia a răsărit.
Într-o lume prost întocmită, cum e lumea românească de azi, absolut toată lumea suferă. Marea majoritate a conaţionalilor noştri suferă de sărăcie lucie şi fără speranţă. Fiecare zi este pentru ei un chin, o trudă sisifică şi fără satisfacţii. Prost hrăniţi, prost îmbrăcaţi, locuind prost, ei se află sub o anumită limită a decenţei, şi nu doar din punct de vedere material.
Sărăcia materială transformă un popor într-o gloată. Ea produce sărăcie sufletească, educaţie insuficientă, lipsă de criterii şi de gust, naţionalism, şovinism (în general, prejudecăţi de toate felurile), delincvenţă. Trebuie să spun că provin dintr-o astfel de lume măruntă şi că n-am simţit niciodată dispreţ elitist pentru ea, ci compasiune şi solidaritate. Găseşti aici exemple de demnitate, dăruire şi devotament dacă ştii să le observi, dar în economia unui popor ce se doreşte modern această masă este o foarte grea povară.
Pentru că este o majoritate, clasa cea mai săracă dintr-o ţară ca a noastră e o tentaţie irezistibilă pentru populişti. Flatarea, păcălirea, sau asmuţirea asupra „duşmanilor de clasă” a acestei mase de manevră, mai ales în epoca partidelor de televiziune şi a aservirii televiziunii naţionale unor partide, este cel mai important efect pervers al democraţiei şi al dreptului la liberă exprimare. Dimensiunile acestei acţiuni de îndobitocire a oamenilor prin sărăcire spirituală, de transformare a lor în alegători ai celor mai josnice partide, devin groteşti în cazuri ca al Antenei 3 sau al OTV-ului. Aici nu mai există limite, căci nu mai există repere, nici măcar cel al simplei raţiuni.
Dar distrugerea spirituală şi morală a unui popor pentru transformarea sa într-o masă electorală nu ţine numai de propaganda de partid. În ultimii ani ne îndreptăm din ce în ce mai repede către o societate fără cultură, fără educaţie, fără credinţă (inclusiv credinţa în orice ideal), fără maeştri şi modele spirituale. Ne plângem mereu de bădărănia, brutalitatea şi lipsa de scrupule a celor din preajma noastră, de lumea dejecţiilor şi-a urii, care-a invadat forumurile, de reaua-credinţă a celor ce fac din alb, negru şi din negru alb. Dar nu protestăm când dispar canalele, programele şi rubricile culturale de peste tot, când scrisul şi cititul decad, când nimeni nu mai dă doi bani pe oamenii de ştiinţă şi artiştii care-ar trebui să fie, ei, nu politicienii şi crainicii, vedetele societăţii noastre. Ne îndreptăm spre o apocalipsă a valorilor care va duce cu ea, ca un tsunami, pe cel bogat şi pe cel sărac, pe cel bun şi pe cel rău deopotrivă.
Căci nimeni, în România, nu poate scăpa de infecţia morală în care ne scufundăm pe zi ce trece, nici măcar cei care-o provoacă zi de zi.
Ne îndreptăm din ce în ce mai repede către o societate fără cultură, fără educaţie, fără credinţă