Cum au ajuns comunismul şi fascismul să recurgă la metode similare ori chiar identice? Care au fost originile afinităţilor dintre două sisteme şi două ideologii altminteri situate la capetele opuse ale spectrului politicii moderne? Ce le-a unit şi ce le-a despărţit? Cum putem explica longevitatea spectaculoasă şi atât de costisitoare uman a comunismului? De ce au acţionat atât comunismul cât şi fascismul în chip genocidar? Cum şi de ce s-a produs fascizarea comunismului în ultima perioadă a vieţii lui Stalin? Sunt viciile capitalismului, atâtea câte sunt, comparabile cu crimele absolute comise de monştrii totalitari în ceea ce istoricul Robert Gellately a numit "era catastrofelor sociale"?

Tot atâtea întrebări la care încerc să răspund în cartea mea "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012). Este vorba de interogaţii legitime la care au oferit răspunsuri originale cei trei mari intelectuali cărora le-am dedicat cartea: istoricul Tony Judt, filosoful Leszek Kolakowski şi politologul Robert C. Tucker. Plecaţi dintre noi, ei rămân prezenţi prin ideile care continuă să ne inspire. Plecând de la ideile lor şi intrând în dialog cu alţi remarcabili gânditori, am propus o interpretare personală care accentuează rolul ideologiei în ceea ce altminteri poate părea absurd, iraţional şi chiar dement. Tiraniile totalitare au fost expresia hybrisului ideologic, a unei pretenţii de infailibilitate epistemică fără precedent în lumea modernă. Întreaga tradiţie a raţionalismului şi a scepticismului a fost abolită în numele celebrării totalităţii istorice, fie aceasta numită clasă sau rasă. Extazul revoluţionar al mesianismelor carismatice s-a substituit oricărei îndoieli. "Führerul este Adevărul", spuneau naziştii. "Ducele este Adevărul", scandau fasciştii italieni. "Partidul este Adevărul", decretau bolşevicii. În numele acestei credinţe absolute militanţii erau gata să se auto- flageleze şi să comită orice crimă. "Daţi-mi o organizaţie revoluţionară şi voi răsturna lumea", proclamase Lenin în 1902. Mussolini şi Hitler au auzit îndemnul, la rândul lor. Absolutizarea obsesivă a ideologiei era înscrisă în codul genetic al totalitarismelor. În recenzia publicată în săptămânalul londonez "Times Higher Education" (13 septembrie 2012), istoricul Richard Overy, autorul celebrei cărţi "Dictators: Hitler's Germany, Stalin's Russia" (Norton, 2004), insistă asupra relaţiei dintre intenţiile utopice şi concretizările demonice ale nesăbuitelor proiecte de reconstrucţie nu doar a societăţii şi economiei, ci chiar a condiţiei umane. El afirmă că "Diavolul în istorie" examinează "aspiraţiile utopice maximaliste ale regimurilor fasciste şi comuniste din Europa pentru a înţelege modul în care aceste sisteme, care au pornit cu o agendă utopică - revoluţie mondială sau renaştere naţională - au sfârşit prin a construi distopii criminale". Nu exista adevăr în afara comunităţii sectare a Partidului. "Adevărat sau fals, este Partidul meu", spunea Troţki. "Dacă Partidul îmi va cere să spun că albul este negru şi negrul este alb, o voi face fără şovăire", afirmă vechiul bolşevic Iuri Piatakov, executat în urma celui de-al doilea proces-spectacol de la Moscova, în 1937. Iar Partidul însemna Lenin, apoi Stalin. La fel în China maoista, la fel în Cehoslovacia lui Klement Gottwald, la fel în Albania lui Enver Hoxha, la fel în Ungaria lui Matyas Rakosi, la fel în Romania lui Dej şi Ceauşescu. Tiraniile totalitare au fost expresia hubrisului ideologic, a unei pretenţii de infailibilitate epistemică fără precedent în lumea modernă.