Ştiu că nu se mai poartă respectul pentru valori, că toţi suntem egali (ba chiar unii mai egali decât alţii), că orice pocitanie morală poate trece, cu machiajul adecvat, drept Adonis.
Dar ceea ce se întâmplă în ultimii ani cu Mircea Cărtărescu (dar şi cu Gabriel Liiceanu, H.- R. Patapievici, Andrei Pleşu, Vladimir Tismăneanu, şi, mai nou, cu Andrei Cornea) atinge dimensiunile patologicului. Nulităţi pompoase, frizeriţe cu aere de ducese, gângavi urduroşi, boschetari de amvon îşi permit să terfelească, în totală impunitate, marile valori ale culturii române de azi. Nu vreau să spun că sunt singurele valori. Dar sunt valorile care, pentru public, ilustrează ideea de intelectual.
Meteahna nu e nouă. De când există această ţară, marii cărturari au fost batjocoriţi, calomniaţi, întemniţaţi ori chiar asasinaţi. Nu de străini, ci tocmai de-ai lor, de pretinşii "iubitori" ai naţiunii, de "rrromânii" gureşi, dar buni de nimic. Plecarea definitivă din ţară a lui Caragiale, în 1905, trimiterea la închisoare, în 1919, a lui Slavici de către români, după ce-l băgaseră la puşcărie şi ungurii, asasinarea, în noiembrie 1940, a lui Iorga sunt episoade ce contribuie la profilul moral al unui popor. Ceva îmi spune că, dacă ar mai fi trăit, Eminescu însuşi ar fi luat drumul pribegiei, dacă n-ar fi înfundat cumva temniţele. Aici, pur şi simplu nu e loc pentru valoare. Nu e o meditaţie amară, ci o statistică.
Anii comunismului n-au făcut decât să ducă la paroxism aplecarea spre canibalism cultural a prea multor români. Lichidarea clasei intelectuale, nimicirea fizică a adversarilor e o constantă a vieţii publice de la noi. Feţele inchizitoriale, ura încrâncenată a "indignaţilor" arată că două sute de ani de istorie n-au fost suficienţi pentru a ne cizela. Numai într-o ţară înapoiată e posibil ca omul peşterii să descindă, fără a se despăduchia, direct în studiourile televiziunilor. Ba mai mult, să se reverse, talibanic, în diatribe la adresa celor ce fac ca despre România să nu se vorbească în străinătate doar în termeni de "hoţi", "cerşetori", "traficanţi de carne vie", "bancomatişti" ori "primitivi", ci şi cu admiraţie.
Ne puteți urmări și pe Google News
Mircea Cărtărescu nu e atacat de azi, de ieri. A fost o ţină pentru protocronişti, naţionalişti şi ceauşişti încă de la cartea sa de debut, Faruri, vitrine, fotografii. Campaniile contra lui au început în revista Securităţii, Săptămâna, şi ele vor continua în eternitate. Adică atâta vreme cât pentru român grija cea mare nu e să-şi facă datoria, ci dorinţa colerică de a vedea moartă capra vecinului. Numele lui a avut o circulaţie internaţională mult înainte de a "vampiriza", prin programele ICR, "sângele boborului". Şansele reale ca Mircea Cărtărescu să primească Nobelul, n-au provocat un val sărbătoresc, ci au produs insomnii, resentimente şi ulceraţii. În loc să i se ridice o statuie, e înecat în flegme. Talentul său uriaş acţionează asupra prostiei asemenea uraniului în bomba nucleară: duce la explozie instantanee. Mă întreb, totuşi: când numele denigratorului Caion a ajuns în limba română aproape un substantiv comun, ce-i împinge pe "denunţătorii" lui Cărtărescu să uite de instinctul de conservare? Ei chiar nu-şi dau seama că, atâta vreme cât se va vorbi limba română, numele lui Cărtărescu va supravieţui? Chiar într-atât i-a orbit ura, încât să se comporte într-un stil al imbecilităţii sinucigaşe? Tristă ţară de canalii cu studii, unde şmecherii sunt — vorba unui prieten — mai proşti decât permite legea! CITIŢI ŞI:
- EDITORIAL EVENIMENT. Mircea Cărtărescu răspunde atacurilor Antenei 3: "Am aflat că nu mai sunt autorul "Levantului", ci doar un agent sub acoperire umflat cu pompa ca să facă propagandă băsistă"
- Intelectualii din România, solidari cu Mircea Cărtărescu
- Vladimir Tismăneanu: Noroiul şi diamantul
Recomandările noastre
