Regimul lui Assad a căzut și alături de el s-au prăbușit interesele Rusiei și ale Iranului. Harta influențelor geopolitice ale Orientului Mijlociu se redesenează. Vreau doar să fac câteva observații asupra acestui moment deși dumneavoastră, în mod sigur, ați citit mai multe despre evenimente. Regretatul politolog Henry Kissinger a spus despre războiul Irak-Iran din anii 1980 că ”este păcat că ambele părți nu au putut pierde”.

Același lucru este valabil și pentru situația actuală din Siria unde regimul dinastiei brutale a căzut într-o ofensivă bruscă a rebelilor islamiști. Hafez, tatăl lui Assad, la fel ca și Saddam Hussein în Irakul vecin, a ajuns la putere printr-o serie de lovituri de stat în anii 1960, cu sprijinul Partidului Baath - o mișcare naționalistă arabă seculară și socialistă- opusă atât islamismului, cât și dominației occidentale. Regimul pe care l-a instituit a fost o dictatură cu un singur partid, dominată de propria sectă alauită, minoritară, a lui Assad. Când Siria era o colonie franceză între războaiele mondiale, francezii i-au favorizat pe alauiții ca parte a unei politici de ”divide et impera/împărțire și stăpânire” și i-au promovat în posturi influente, în special în armată.

Hafez al-Assad a fost inițial un ofițer al Forțelor Aeriene, iar până astăzi alauiții au deținut toate pozițiile cheie în forțele armate ale Siriei și în temuta sa poliție secretă, Mukhabarat. Dominanța alauită a generat în mod natural resentimente în rândul majorității sunnite și, în 1982, a alimentat o revoltă condusă de Frăția Islamistă Musulmană în Hama, al patrulea oraș ca mărime din Siria, revoltă care a fost zdrobit sălbatic de armata lui Hafez și de milițiile alauite.

Au murit acolo în jur de 40.000 de oameni. Liderul Hayat Tahrir al-Sham (HTS), Abu Muhammad al-Julani, care și-a decuplat mișcarea sa de Al-Qaeda și a rebranșat-o la revolta împotriva guvernului sirian, în culori mai moderate, în 2016, a asigurat minoritățile non-sunnite din Siria – inclusiv creștinii – că nu au de ce să se teamă și că pot continua să se închine nederanjați. Cu toate aceste vorbe frumoase istoricul preluărilor islamiste, în altă parte din regiune, nu este tocmai liniștitor. Chiar dacă nu va exista un genocid, va exista probabil o sete de răzbunare împotriva alauiților lui Assad și, aproape inevitabil, o altă migrație în masă a valurilor de refugiați din țara devastată care se va ”lepăda” în Turcia sau pe țărmurile Europei.

Prăbușirea dictaturii brutale a lui Bashar al-Assad a lăsat Uniunea Europeană cu o listă enormă de întrebări arzătoare la care trebuie să răspundă: Cine este principalul interlocutor din țară? Cum poate contribui Bruxelles-ul la tranziția puterii? Ce se întâmplă cu sancțiunile? Ar trebui să curgă din nou fondurile UE pentru a sprijini reconstrucția? Prim-ministrul Giorgia Meloni a propus, la începutul acestui an, o apropiere atentă de regimul lui Assad, redeschizând ambasada Italiei la Damasc și îndemnând blocul să-și revizuiască strategia față de țara bântuită de război. Toate aceste eforturi, care se aflau în stadii incipiente, sunt acum pregătite să intre în exces după răsturnarea domniei lui Assad. Dezbaterea va continua, la un moment dat, poate foarte curând, abordând inevitabil întrebarea finală: ar trebui să fie revocat statutul de refugiat pentru a trimite sirienii înapoi?

Ce a pierdut Rusia în Siria?

De-a lungul timpului Rusia sau mai bine zis URSS a fost un aliat al tatălui lui Assad, Hafez Assad, care a condus țara timp de aproape 30 de ani și a oferit consilieri și ajutor militar. După ce o revoltă din 2011 împotriva guvernării lui Bashar Assad s-a transformat într-un război civil, Rusia a continuat să fie un susținător cheie al Damascului, oferind sprijin politic la Națiunile Unite. Când dominația lui Assad s-a apropiat de colapsul după o serie de înfrângeri pe câmpul de luptă în 2015, Rusia s-a alăturat Iranului pentru a interveni militar. Rusia are baze în Siria (în jur de 20) care-i permit controlul asupra sudului Europei și a Nordului Africii, acestea fiind, totodată, platforme de plecare pentru grupările paramilitare ruse spre țări din Africa. În 2015 Rusia a desfășurat avioane de război la baza aeriană Hemeimeem din provincia de coastă a Siriei, Latakia, livrând mii de tone de echipamente și provizii militare într-o operațiune numită „Expresul Sirian”.

Pe 30 septembrie 2015, Moscova și-a lansat campania aeriană. Rusia a ținut doar aproximativ 50 de avioane de război la Hemeimeem, dar acestea au operat într-un ritm frenetic, fiecare operând mai multe ieșiri pe zi.  În același timp, Moscova și-a extins și și-a modernizat baza navală din Tartus, singurul astfel de avanpost din afara fostului URSS. A desfășurat militari din forțele de operațiuni speciale pentru misiuni terestre critice și a trimis sute de consilieri militari pentru a instrui trupele siriene și a le conduce în operațiunile militare. Mercenarii grupului Wagner al lui Evgheni Prigozhin s-au alăturat și ei operațiunilor militare.

Intervenția militară i-a permis lui Assad să preia controlul asupra celei mai mari părți a Siriei, făcând din Kremlin un agent de putere cheie în Orientul Mijlociu și sporind prestigiul Rusiei. Vizita triumfală a lui Putin la Hemeimeem, pe 11 decembrie 2017, a avut loc la o săptămână după ce Rusia și-a declarat victoria asupra grupării Stat Islamic din Siria și la scurt timp după ce a anunțat o candidatură a lui Putin pentru realegere sa în 2018. A fost prima operațiune militară a Rusiei în afara fostei Uniuni Sovietice de la prăbușirea acesteia în 1991 și a oferit Moscovei șansa de a-și testa ultimele arme în luptă. Acest succes militar l-a încurajat pe Putin și a fost un factor cheie care a contribuit la decizia sa de a invada Ucraina în 2022. Necazurile economice ale Siriei, exacerbate de izolarea sancțiunilor internaționale, au slăbit țara și armata ei. Armata siriană demoralizată s-a prăbușit rapid sub greul ofensivei opoziției, o prăbușire rapidă pe care Teheranul și Moscova nu au putut-o evita cu acele contingente reduse de militari prezenți în Siria.

Rusia și bazele militare din Siria

Rusia și-a dedicat cea mai mare parte a activelor militare războiului din Ucraina, în timp ce Iranul, slăbit de sancțiunile internaționale și blocat într-un impas tensionat cu Israelul, nu avea resurse pentru a-l ajuta pe Assad. Iranul se concentrează acum pe montarea celor 1000 de noi centrifuge pentru îmbogățirea uraniului- adică pe programul nuclear. Cu viitorul prezenței sale militare în Siria incert, Rusia se confruntă cu o decizie esențială: fie să-și apere bazele cu orice preț, fie să exploreze strategii alternative. În cazul în care ar fi forțată să se retragă, Moscova pare să se pregătească pentru alte opțiuni pentru a-și asigura interesele.

În aceste momente Moscova încearcă să asigure viitorul bazelor sale militare cheie din Siria prin negocieri cu noua conducere rebelă a țării, după ce prăbușirea dramatică a regimului amenință să erodeze influența Rusiei în Orientul Mijlociu. Prăbușirea lui Assad, cel mai ferm aliat al Kremlinului din Orientul Mijlociu, Rusia pare să se îndrepte către diplomație pentru a-și păstra influența în Siria, angajându-se într-o serie de negocieri cu rebelii pe care îi etichetase drept teroriști cu doar câteva zile mai devreme. O sursă din Kremlin a declarat presei de stat ruse că liderii opoziției siriene au convenit să garanteze siguranța bazelor militare ruse şi a instituțiilor diplomatice din Siria. Ministerul de Externe al Rusiei spune că bazele din Siria au fost puse „în stare de alertă maximă”, dar susține că „nu există nicio amenințare serioasă pentru ele în prezent”.

În ultimele 24 de ore, Moscova și mass-media controlată de stat și-au atenuat în mod semnificativ retorica față de gruparea islamistă HTS, care a condus revolta uluitoare împotriva lui Assad, revoltă ce a surprins o mare parte din lume prin viteza cu care s-a derulat. Schimbarea de abordare a Rusiei pare să fi dat câteva roade timpurii. Spre deosebire de Iran, a cărui ambasadă la Damasc a fost jefuită, ambasada Moscovei a rămas neatinsă. Agenția de presă TASS, citând surse siriene, a raportat că opoziția „nu avea  de gând să pătrundă” în cele două baze militare ruse. Assad la fel ca și Viktor Fedorovici Ianukovici au fugit în Rusia. Ciudat, până și Saddam Hussein a avut curajul, când totul s-a terminat, să se adreseze națiunii. Assad nu a făcut-o deși era anunțat discursul său.

Este portul Tobruk din Libia o alternativă viabilă pentru flota navală Rusă din Mediterană?

Rămâne neclar dacă Rusia își va abandona bazele militare din Siria sau va lua măsuri drastice pentru a le proteja. Ceea ce este evident, însă, este că Moscova va avea nevoie de o alternativă viabilă – sau poate avea deja una – dacă va fi necesară o retragere completă din Siria. Portul Tobruk din regiunea Cirenaica din Libia a apărut ca o opțiune promițătoare pentru găzduirea operațiunilor navale rusești. La începutul anului 2024, navele rusești de luptă au acostat frecvent la Tobruk, descărcând trupe și echipamente militare. În această perioadă, o delegație libiană a vizitat Moscova pentru a discuta despre cooperarea militară și economică.

În august 2024, o delegație militară rusă, inclusiv ministrul adjunct al Apărării al Moscovei, a făcut prima sa vizită oficială în Libia, ca urmare a unei invitații din partea liderului militar pro-Moscova mareșalul Khalifa Haftar. Aceste negocieri, împreună cu prezența unui crucișător rusesc și a două fregate la Tobruk, sugerează o posibilă semnare a unui acord care să-i acorde Rusiei acces în port. În timp ce portul Tobruk nu are infrastructura bazei naval din Tartus /Siria, aceasta ar permite flotilei mediteraneene a Rusiei să mențină operațiunile, completate de acces pe termen scurt la porturile din Algeria, Tunisia și Egipt cât și o platformă pentru Africa. În Libia, Rusia și Turcia se confruntă militar prin proxi. Libia are mult petrol.

Siria: un „punct de aprindere” reînnoit în Orientul Mijlociu

Pe fondul conflictelor aflate în desfășurare în Gaza și Liban, Siria a reapărut ca un punct critic în Orientul Mijlociu. Țara a devenit un câmp de luptă volatil în care interesele strategice ale Rusiei, Turciei, Iranului și ale puterilor occidentale se confruntă din ce în ce mai mult. Rebelii sirieni au reaprins conflictul din Siria, marcând cea mai gravă escaladare din 2020. Într-o întorsătură uimitoare a evenimentelor, forțele rebele au capturat Damascul într-o ofensivă rapidă, răsturnând guvernul Assad după 13 ani de război civil în 13 zile.

Aceasta marchează prima întoarcere a rebelilor de când au fost înlăturați din Alep de forțele pro-Assad în 2016. Spre deosebire de crizele anterioare, Rusia s-a abținut să anunțe acțiuni imediate pentru a detensiona conflictul sirian. Schimbarea de abordare se datorează în mare măsură războiului în curs din Ucraina, care a distras atât atenția, cât și resursele militare. Multe dintre mijloacele aeriene ale Rusiei, inclusiv avioanele de luptă și sistemele de apărare aeriană, au fost redistribuite din Siria pentru a-și consolida campania militară în Ucraina. Această redistribuire a diminuat substanțial capacitatea Rusiei de a răspunde rapid la evoluțiile de acolo

Cine a pierdut și cine a câștigat în Siria?

Câștigătorii

Siria - Poporul sirian a suferit un război civil de 13 ani, cu aproape o jumătate de secol -53 ani- de guvernare brutală a familiei Assad, care a folosit cenzura, teroarea de stat, deportările în masă, războiul chimic și masacrele pentru a se menține la putere. Războiul a luat viețile a 470.000 până la 600.000 de sirieni, făcându-l al doilea cel mai mortal conflict din secolul 21 după cel de-al doilea război din Congo. Peste 13 milioane de sirieni au fost strămuți forțat în urma  conflictului, dintre care 6,2 milioane au fugit în străinătate. Războiul a modelat circumstanțele pentru ascensiunea în special a grupului jihadist barbar Statul Islamic.

Dacă sirienii obișnuiți sunt câștigători, depinde de ceea ce se întâmplă în continuare în țară și dacă Siria poate evita mai multe violențe și se poate dezvolta pe linii pașnice. Unii se tem că va exista un vid de putere și că diferitele facțiuni politice și grupuri religioase ale țării se vor ciocni. Dacă există un motiv de îngrijorare acesta este Hayat Tahrir al-Sham (HTS), principala facțiune insurgentă, ea fiind desemnată ca grup terorist de către Statele Unite. Speranța este că într-adevăr HTS s-a moderat, dar „încrederea în Abu Mohammed al-Jolani și în HTS seamănă foarte mult cu faimoasa glumă a lui Oscar Wilde despre a doua căsătorie [ca] „triumful speranței asupra experienței”, a avertizat fostul diplomat american Alberto Fernandez (un fost diplomat american care a fost șeful rețelelor de radiodifuziune din Orientul Mijlociu).

Turcia-Recep Tayyip Erdogan și Bashar Assad au fost cândva prieteni, dar liderul turc a susținut rebeliunea când a izbucnit în urmă cu aproape 13 ani - în principal pentru că rivalul geopolitic al Turciei, Iranul, a susținut regimul sirian. Turcia a fost patronul cheie al grupurilor armate islamiste de opoziție din Siria. Și pe măsură ce războiul s-a dezvoltat și facțiunile rebele moderate și seculare pro-democrație au căzut pe margine sau au fost depășite de rivalii lor islamiști mai duri și mai disciplinați, mâna Ankarei a devenit mai puternică.

Căderea lui Assad îl va ajuta acum pe Erdogan să-și avanseze agenda geopolitică, oferindu-i oportunitatea de a atinge mai multe obiective strategice, inclusiv limitarea separatiștilor kurzi din nord-estul Siriei, care au legături strânse cu separatiștii kurzi din Turcia. Reconstrucția necesară se va dovedi o comoară pentru afacerile turcești. „O victorie uriașă pentru Turcia – o mișcare de geniu a lui Erdogan”, a spus Timothy Ash, istoric, economist și comentator, profesor la Universitatea Oxford într-o postare pe X. Turcia se poziționează ca putere regională, susținând facțiunile sunnite. Căderea regimului Assad subliniază influența tot mai mare a Turciei în Siria.

Israel- Iranul s-a grăbit să acuze Israelul că a proiectat înlăturarea lui Assad; când Alep a căzut în mâinile rebelilor, ministrul iranian de externe Abbas Araghchi a spus că este un „complot al regimului israelian de a destabiliza regiunea”. Deși este convenabil pentru Teheran să dea vina pe sioniști – iar umilirea militară a Hezbollah de către Israel i-a ajutat cu siguranță pe rebelii din Siria – nu există nicio dovadă a asistenței militare israeliene directe. Mai mult, un astfel de ajutor nu ar fi fost necesar, având în vedere patronajul rebelilor de către Turcia. Cu toate acestea, liderul israelian Benjamin Netanyahu a făcut o plecăciune profundă pentru înlăturarea lui Assad, spunând că această cădere a liderului sirian „este rezultatul direct al acțiunii noastre puternice împotriva Hezbollahului și a Iranului, principalii susținători ai lui Assad. A declanșat o reacție în lanț a tuturor celor care doresc să se elibereze de această tiranie și de opresiunea ei.”

El a subliniat, totuși, că, în ciuda marii oportunități oferite de această „zi istorică”, ea este „de asemenea plină de pericole semnificative” scrie Times of Israel. El a ordonat trupelor israeliene să preia pozițiile armatei iraniene după ce au fost abandonate în zona tampon dintre Israel și Siria, de pe  Înălțimile Golan, pentru a „a asigura că nicio forță ostilă nu se înglobează chiar lângă granița Israelului” și pentru a fi pregătiți pentru orice haos care ar putea izbucni în Siria. 

Învinșii

Iranul- Înlăturarea lui Assad aduce beneficii în mod clar Israelului. Acesta marchează o slăbire suplimentară a puterii regionale a Iranului și elimină un membru important al așa-numitei axe de rezistență a Teheranului. Fără Assad și un regim prietenos din Siria, Iranul nu va avea rute terestre pentru a-și aproviziona partenerul Hezbollah și pentru a ajuta grupul în războiul său cu Israelul, făcând din mișcarea militantă șiită libaneză un alt învins clar al căderii lui Assad. Acest lucru ar putea face și din Liban un câștigător, dacă țara reușește să scape de strânsoarea Hezbollah-ului și să devină o țară normală cu propria identitate.

Kurzii din Siria-Bashar Assad a cedat o parte din autonomie kurzilor din nordul Siriei. Este îndoielnic dacă un nou regim de la Damasc, dominat de islamiști, le va oferi kurzilor aceeași marjă de libertate – mai ales că îi vor datora lui Erdogan recunoștință. Depinde în mare măsură, desigur, de modul în care Siria se dezvoltă politic. Dar ofensiva rebelilor sirieni a înregistrat și câștiguri teritoriale, susținuți de Turcia, împotriva grupării militante kurde susținute de SUA, Unitățile de Apărare a Poporului (YPG), care a pierdut controlul asupra unor orașe și sate din zona rurală din estul Alepului. Kurzii din Siria nu vor fi liniștiți datorită unei postări de duminică 8 decembrie 2024 pe rețeaua socială a lui Donald Trump, în sensul că Siria este o mizerie. „Statele Unite nu trebuie să aibă de a face cu situația de acolo.

Nu este lupta noastră. Lasă-i să se joace. Nu ne implicăm” spunea postarea. În timpul primului său mandat ca președinte al SUA, Trump a vrut să retragă toate forțelor speciale americane din nord-estul Siriei, unde au luptat cu jihadiștii Statului Islamic, alături de kurzi. Pentagonul l-a convins să păstreze unii militari dislocați în zonă; se estimează că sunt încă 900 de militari americani în Siria. La începutul acestei luni, aliatul lui Trump și alegerea sa din cabinet, Robert F. Kennedy Jr., a dezvăluit că Trump a vrut să scoată toți soldații americani din cauza temerilor că ar putea deveni „carne de tun” în orice ciocnire dintre Turcia și luptătorii kurzi.

Alauiții din Siria-Alauiții cuprind aproximativ 12 la sută din populația Siriei și s-au temut de mult că, dacă omul lor de religie Bashar Assad va fi răsturnat, ei vor fi făcuți să sufere. Ei sunt o ramură a islamului șiit, au fost coloana vertebrală a regimului Assad și au ocupat poziții de vârf în guvern, armata și serviciile de informații. În primii ani ai rebeliunii, ei au format Shabiha, miliții pro-Assad organizate liber (un fel de bande criminale), care au fost considerate responsabile pentru masacre și violuri sistematice. Chiar dacă HTS încearcă să evite să fie vizați, va exista o sete de răzbunare împotriva alauiților.

Rusia, Iran și Hezbollah- Căderea lui Bashar Assad a slăbit dramatic poziția Rusiei în Orientul Mijlociu, precum și pe cea a Iranului. Moscova și Teheranul au salvat împreună regimul sirian de la colaps în 2015, când Assad a fost aproape de a fi răsturnat. Milițiile șiite comandate de Iran - ajutate de o campanie de bombardament numită în jargon a ”pământul pârjolit” din partea Rusiei - l-au ajutat pe autocratul sirian să preia Alepul înapoi de la insurgenții care controlau aproximativ de patru ani și jumătate orașul. Moscova l-a împins pe Assad să se reconcilieze cu Erdogan și să exploreze soluții politice pentru a pune capăt războiului civil. Dacă s-ar fi întâmplat asta, ar fi deschis o mare oportunitate, fără îndoială, atât pentru Turcia cât și pentru un comerț profitabil al Siriei cu Rusia și ar fi asigurat, probabil, securitatea bazelor aeriene și navale strategice ale Moscovei de acolo.

Pe parcursul verii, Kremlinul a încercat în mod repetat să organizeze întâlniri față în față între liderii sirieni și oficiali turci. Odată cu începerea ofensivei HTS la o conferință internațională la Doha în weekend, ministrul rus de externe Serghei Lavrov a spus: „Este inadmisibil să se permită grupării teroriste să preia controlul [Siria]”. Cu toate acestea, Moscova nu a făcut nimic pentru a împiedica prăbușirea regimului Assad și a părut că și-a spălat mâinile de această guvernare. Atacurile aeriene ruse în sprijinul lui Assad de la începutul ofensivei rebelilor din 27 noiembrie au fost minime, fără îndoială, în mare parte pentru că Vladimir Putin a trebuit să se concentreze asupra Ucrainei. Hezbollah a rămas concentrat pe conflictul său cu Israelul, în timp ce resursele Rusiei sunt legate de războiul din Ucraina. Iranul continuă să fie implicat în Siria, dar se confruntă cu propriile provocări interne.

Cine este Abu Mohammed al-Julani, liderul HTS în Siria?

La conducerea ofensivei din Siria a fost Abu Mohammed al-Julani, liderul grupului Hayat Tahrir al-Sham care a devenit cea mai puternică forță armată de opoziție din Siria. În calitate de fondator al HTS, al-Julani a dorit întotdeauna  crearea unei „republici islamice” în Siria. Din 2016, el se poziționează pe sine și grupul său ca apărători credibili ai unei Sirii eliberate de al-Assad. HTS a condus guvernoratul Idlib prin intermediul Guvernului Sirian de Salvare, pe care l-a înființat în 2017 pentru a furniza servicii civile, educație, asistență medicală, un sistem judiciar și infrastructură, precum și pentru a gestiona finanțele și distribuirea ajutorului din străinătate. HTS nu a tolerat disidența în Idlib.

Abu Mohammed al-Julani, pe numele său real Ahmed Hussein al-Sharaa,  s-a născut în 1982 la Riad, Arabia Saudită, unde tatăl său a lucrat ca inginer petrolier. Familia s-a întors în Siria în 1989, stabilindu-se lângă Damasc. Se știe puțin despre timpul petrecut în Damasc înainte de mutarea sa în 2003 în Irak, unde s-a alăturat Al-Qaida în Irak, ca parte a rezistenței la invazia Statelor Unite în același an. Arestat de forțele americane în Irak în 2006 și reținut timp de cinci ani, al-Julani a fost ulterior însărcinat să înființeze filiala Al-Qaida în Siria, așa numitul Front al-Nusra, care și-a crescut influența în zonele deținute de opoziție, în special Idlib. Al-Julani s-a coordonat în acei primi ani cu Abu Bakr al-Baghdadi, șeful Statului Islamic din Irak, care mai târziu a devenit ISIS. În aprilie 2013, al-Baghdadi a anunțat brusc că grupul său taie legăturile cu Frontul al-Nusra și se va extinde în Siria, înghițind efectiv Frontul al-Nusra într-un nou grup numit Statul Islamic din Irak și Levant  (ISIL). Al-Julani a respins această schimbare.

În timpul primului său interviu televizat din 2014, el a spus ziarului Al Jazeera că Siria ar trebui să fie guvernată în conformitate cu interpretarea grupului său a „legii islamice” și minoritățile etnice ale țării, cum ar fi creștinii și alauiții, nu vor fi acceptate. În anii următori, al-Julani a părut să se distanțeze de proiectul Al-Qaida de a înființa un „califat global” în toate țările cu majoritate musulmană, părând să se concentreze în schimb pe construirea grupului său în granițele Siriei. Despărțirea părea a fi o încercare de a sublinia ambițiile naționale, spre deosebire de cele transnaționale, ale grupului său față de grupurile din Idlib. Apoi, în iulie 2016, Alep a căzut în fața regimului, iar grupurile armate de acolo au început să se îndrepte spre Idlib, care era încă deținut de opoziție. Cam în același timp, al-Julani a anunțat că grupul său și-a schimbat numele în Jabhat Fateh al-Sham.

Până la începutul anului 2017, mii de luptători s-au revărsat în Idlib, luptători care fugeau din Alep, iar al-Julani a anunțat fuziunea mai multor dintre aceste grupuri cu gruparea sa pentru a forma HTS. Scopul declarat al HTS a fost de a elibera Siria de guvernul autocratic al lui Assad, „expulzând milițiile iraniene” din țară și înființarea unui stat conform propriei interpretări a „legii islamice”, potrivit Centrului pentru Studii Strategice și Internaționale din Washington, DC. Pe măsură ce luptătorii opoziției au reluat Alep și s-au mutat spre sud, al-Julani pare să fi adoptat o poziție mai favorabilă față de minoritățile Siriei.

De la capturarea Alepului, grupul a oferit asigurări că minoritățile religioase și etnice vor fi protejate. Poate HTS fi un posibil partener în eforturile globale de combatere a terorismului? Nu știm deocamdată. HTS este în prezent etichetată ca organizație „teroristă” de către Națiunile Unite, Turcia, SUA și Uniunea Europeană. Indiferent de ambițiile interne declarate ale lui al-Julani, în calitate de șef al celui mai mare grup armat de opoziție din Siria, impactul său asupra țării va avea ecou la nivel național și internațional. ONU ar lua în considerare eliminarea grupului rebel sirian, care a răsturnat regimul lui Bashar al-Assad, de pe lista teroristă dacă va trece testul cheie al formării unui guvern de tranziție cu adevărat incluziv, potrivit unui înalt oficial al organismului mondial. Geir Pedersen, trimisul special al ONU pentru Siria, a susținut, într-o conferință de presă la Geneva, pe 10 decembrie, perspectiva de a elimina Hayat Tahrir al-Sham (HTS) de pe lista organizației cu grupuri teroriste interzise.

Dar el a spus că grupul nu poate încerca să guverneze Siria în modul în care a guvernat Idlib, provincia nordică în care a avut sediul și de unde a condus insurecția militară care a dus la prăbușirea bruscă a regimului Assad. Pedersen a informat luni 9 decembrie 2024 Consiliul de Securitate al ONU într-o ședință cu ușile închise, spunându-i că primele semne din partea grupurilor armate din Damasc sunt încurajatoare, deoarece acestea cooperează și sunt dornice să protejeze instituțiile de stat existente. Într-un interviu acordat presei pe 11 decembrie, odată cu răsturnarea lui Assad noii săi conducători au încercat să asigure minorităților religioase că nu le vor reprima.

„Tocmai pentru că suntem islamici, vom garanta drepturile tuturor oamenilor și ale tuturor sectelor din Siria”, a declarat Mohammad al-Bashir, pe care rebelii l-au numit șef de tranziție al guvernului, pentru cotidianul italian Corriere della Sera. Ei au promis, de asemenea, dreptate pentru victimele guvernării de fier a lui Assad. Liderul HTS, Abu Mohammed al-Jolani, a jurat că oficialii implicați în torturarea deținuților nu vor fi grațiați.

Cine este Mohammed al Bashir noul prim ministru al Siriei?

Născut în 1983 în regiunea Idlib din nord-vestul Siriei, Bashir a absolvit în 2007 Universitatea din Alep obținând o diplomă în inginerie electrică. A continuat să lucreze pentru Compania Siriană de Gaz. După izbucnirea războiului civil, în 2011, a devenit director al unei instituții care asigura educație copiilor afectați de conflict. A obținut o diplomă, a doua, în Sharia și Drept la Universitatea Idlib în 2021. De la șef al guvernului rebel a ajuns prim-ministru al unui guvern de tranziție.

La începutul anului, Bashir a fost numit șeful așa-numitului Guvern de Salvare, care a condus activități în zonele controlate de grupurile rebele. El a fost ales de Consiliul General Shura, care este format din reprezentanți ai diferitelor organizații civile și comunitare aflate sub control guvernamental. După ce orașul Hama a fost capturat de forțele rebele în timpul ofensivei fulgerătoare din această lună, Bashir a salutat „noi zori de libertate și demnitate”. După ce forțele rebele s-au mutat în Damasc și Assad a fugit în Rusia,  Bashir a fost numit noul prim-ministru al Siriei, conducând un guvern de tranziție. Nu mai conduce doar o parte dintr-o provincie, el are acum de administrat o țară care a fost zguduită de război și de dictatură.

Post Scriptum: Din Europa doar Germania se mișcă acum. Guvernul german plănuiește o „călătorie de informare” rapidă la Damasc, după căderea regimului Assad, pentru a facilita „stabilirea rapidă a contactului cu noi actori, eventual chiar cu un guvern de tranziție sirian, ” scrie Berlin Playbook. Totul face parte dintr-un „Plan în 8 puncte pentru o Sirie Liberă și Democratică”. Ministrul german de externe Annalena Baerbock și-a invitat la Palatul Borsig omologii săi din Franța, Regatul Unit, Polonia, Italia, Spania și Ucraina, plus diplomatul de vârf al UE Kaja Kallas. Vor vorbi despre Ucraina, forțele de menținere a păcii, pregătirea pentru noua administrație Trump, plus planul în opt puncte al Siriei și Germaniei.

Ucraina s-a implicat și în Siria ca să dea o lovitură Rusiei. ”Rebelii sirieni care au ajuns la putere au primit drone și alt sprijin din partea agenților de informații ucraineni care au încercat să submineze Rusia și aliații săi sirieni, potrivit unor surse familiare cu activitățile militare ucrainene în străinătate” scrie Washington Post. Ziarul spune că operațiunea în Siria a fost condusă de o unitate specială cunoscută sub numele de „Khimik” din cadrul GUR, „în colaborare cu opoziția siriană”. Operațiunea din Siria nu este singurul exemplu unde informațiile militare ucrainene operează în străinătate pentru a hărțui agenții ruși. BBC a raportat în august că Ucraina a ajutat rebelii din nordul Mali să țină ambuscadă mercenarilor ruși din grupul Wagner. Atacul din 27 iulie a ucis 84 de agenți Wagner și 47 de malieni, a spus BBC.

Acum, Putin se confruntă cu o potențială dezamăgire strategică cu consecințe de amploare nu numai pentru Rusia, ci și pentru el personal. Succesul în străinătate este esențial pentru legitimitatea oricărui conducător rus. Cu siguranță, reafirmarea de către Putin a prerogativelor Rusiei pe scena mondială în ultimul sfert de secol a avut sprijinul din partea elitei ruse.  Acesta este unul dintre motivele pentru care, în ciuda pierderilor mari de oameni și materiale, el continuă să insiste că Rusia va atinge toate obiectivele pe care și le-a propus atunci când a lansat războiul asupra Ucrainei în februarie 2022. Abordarea lui Putin față de provocările strategice din Mijlociu Estul nu va fi diferit: el va continua să insiste asupra unei prezențe rusești robuste în regiune. În Siria sau în Libia, parcă nici numai contează. Să vedem cum va reacționa Donald Trump.